


Dubla impunere a veniturilor nu poate avea decât efecte negative asupra bunei desfăşurări a afacerilor chiar dacă e doar temporară, urmând a fi corectate într-un orizont de timp greu de estimat. În condițiile în care economia României este tot mai conectată la nivel internațional, este un fenomen absolut normal ca angajați ai companiilor din România să fie trimiși în străinătate (detașați) de către companiile multinaționale care au înființat subsidiare în România, dar şi de către companiile locale, din necesitatea de a avea personal calificat pe specificul afacerii. Pe lângă costurile suplimentare cu mutarea personalului în altă ţară (atât din punct de vedere logistic, dar şi al suplimentarii pachetului salarial), este important de luat în calcul şi implicațiile fiscale care pot creşte costurile totale.
Acest articol tratează, din punct de vedere al impozitului pe venit, situația în care persoane angajate de o companie din România sunt trimise să lucreze ca angajați detașați pe teritoriul altor ţări (implicit să desfășoare o activitate salarială în străinătate) continuând să fie plătite pentru activitatea salarială desfășurata în străinătate de către angajatorul român.
I. Cadrul legal înainte de februarie 2013
Din perspectiva legislaţiei române, până la momentul februarie 2013, art. 55 pct. 4 lit. m) din Codul fiscal, prevedea că „veniturile salariale plătite de către sau în numele unui angajator care este rezident în România sau are sediul permanent în România, sunt impozabile indiferent de perioada de desfăşurare a activităţii în străinătate”. În plus, în conformitate cu normele metodologice de aplicare, respectiv pct. 209 dat în aplicarea art. 91 din Codul fiscal, referitor la creditul fiscal extern, persoanele fizice rezidente în România, care desfăşurau activitate salarială în străinătate şi erau plătite pentru această activitate de către angajatorul român, se impuneau în România pentru veniturile realizate din activitatea salarială desfăşurata în străinătate.
Pe de altă parte, potrivit marii majorităţi a Convenţiilor pentru Evitarea Dublei Impuneri încheiate de România cu alte state, respectiv articolul intitulat „Profesii dependente”, veniturile din salarii obţinute de un rezident român pentru o activitate salarială exercitată în străinătate, devin impozabile în acea ţară dacă şederea acestuia acolo depăşeşte în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni sau într-un an fiscal/calendaristic. Considerând prevederile art. 1 pct. 4 din Codul fiscal conform căruia „dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”, regulile stabilite de Convenţia aplicabila prevalează. În consecinţa dreptul de impunere al venitului salarial este alocat de Convenţie nu României ci celuilalt stat – respectiv statul unde angajatul îşi desfăşoară activitatea.
Ca o sumarizare, persoanele angajate de o companie din România trimise să lucreze ca angajați detașați pe teritoriul altor ţări continuând să fie plătite de către angajatorul român, se impuneau automat în România pentru veniturile realizate din activitatea salarială desfășurata în străinătate. Prin urmare, deoarece nu se putea opri reținerea impozitului salarial în România, pentru evitarea dublei impuneri, conform Convenţiilor încheiate între România şi alte state, România trebuia să acorde credit fiscal persoanelor care sufereau aceasta dublă impunere.
Dubla impunere poate fi eliminată prin depunerea unei declarații anuale (împreuna cu documente justificative) în România, organul fiscal având sarcina de a analiza dosarul şi de a aproba rambursarea impozitului plătit şi nedatorat în România. Deși pașii par simpli, procedura de aprobare a rambursării impozitului plătit şi nedatorat şi implicit de eliminare a dublei impuneri putea dura până la 2-3 ani, timp în care contribuabilii nu se puteau folosi de banii care li se cuveneau.
Tindem să credem că atât lungile negocieri ale contribuabililor cu autoritățile fiscale cât şi nenumăratele cereri ce trebuiau soluționate pentru rambursarea impozitelor plătite şi nedatorate în România au determinat legiuitorul să găsească soluții mai eficiente în vederea evitării dublei impuneri a unor astfel de venituri salariale, în anumite condiții.
II. De la eliminare la evitare
Ca un prim pas, noile prevederi ale Codului Fiscal, în vigoare începând cu 2013, modifică art. 55 pct. 4 lit. m) menționat mai sus, prin care veniturile salariale plătite de către sau în numele unui angajator care este rezident în România ori are sediul permanent în România, sunt impozabile în România numai dacă România are drept de impunere – angajatorul român nu mai trebuie astfel să reţină şi să plătească impozitul pe salariu în România dacă România nu are drept de impunere conform Convenției de Evitare a Dublei Impuneri aplicabile.
Normele Metodologice de Aplicare a Codului Fiscal publicate în martie 2013, vin în continuarea acestor prevederi şi reglementează în detaliu condițiile în care veniturile din salarii ale persoanelor angajate de o companie din România şi trimise să lucreze în străinătate sunt în continuare impozabile în România sau nu.
Condiția principală este existenţa unei Convenții de Evitare a Dublei Impuneri încheiată între România şi statul străin în care angajatul din România este trimis să lucreze.
Astfel, angajatorul român nu are obligația calculării, reținerii şi virării impozitul pe venitul din salarii dacă angajatul lucrează în statul străin pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzuta în convenție (în general, convențiile fac referire la o perioadă de peste 183 de zile), iar, potrivit convenției, dreptul de impunere revine statului străin în care angajatul îşi desfăşoară activitatea.
De asemenea, în cazul veniturilor salariale ale angajaților care inițial lucrează în străinătate pentru o perioadă mai scurtă decât cea menționata în convenție şi ulterior perioada de ședere în străinătate este prelungită peste cea prevăzută în convenţie, angajatorul nu mai reţine şi nu mai virează impozitul pe venit după expirarea perioadei prevăzute în convenție. La sfârșitul anului angajatul are obligația de a declara venitul realizat în vederea regularizării impozitului pe salarii în România.
Noile prevederi legislative acoperă şi alte situații ce pot apărea privind impozitarea veniturilor salariale ale angajaților care sunt detașați să lucreze în străinătate. De exemplu, în situația în care angajații urmează să lucreze în străinătate pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzuta în convenție iar angajatorul oprește reținerea şi virarea impozitului, însă detașarea este încetată înainte de prevăzută în convenție, iar dreptul de impunere revine României, angajatorul este obligat la corectarea situației prin efectuarea unei regularizări ulterioare în România.
Aceste schimbări legislative reprezintă un important pas înainte pentru eliminarea unor situații care se traduceau prin resurse blocate pentru companiile românești care îşi trimiteau angajații în detașări în străinătate. Este o măsura mult așteptată şi binevenită, prin care legislația fiscală din România se adaptează practicii generale şi care răspunde unor realitatea ale mediului de afaceri din ce în ce mai dinamic.
Articol publicat in revista Curierul fiscal nr. 5/2013, preluat cu acordul editurii C.H. Beck.
[…] articolul semnat de Mihaela Mitroi şi Irina Preoteasa (Partner, Departamentul de consultanţă fiscală/Manager, Departamentul de impozitare persoane […]