Miercuri, 18 februarie 2015, Ministerul Finanțelor Publice a publicat proiectul de Lege privind Codul de procedură fiscală și expunerea de motive. Proiectul de lege a fost discutat în primă lectură în ședința de Guvern din 18 februarie 2015.

Documente atașate:
20150218-PrlegeNOUL-Cod-procedura-fiscala
20150218-PrlegeNOUL-Cod-procedura-fiscala-expunere

Potrivit expunerii de motive, prin proiectul de LEGE privind noul cod de procedură fiscală se propune:

Menţinerea structurii Codului de procedură fiscală în considerarea faptului că structura existentă facilitează înţelegerea şi aplicarea Codului.
În plus, atât contribuabilii cât şi organele fiscale din cadrul ANAF sau ale unităţilor administrativ teritoriale (UAT), sunt familiarizaţi cu actuala structură a Codului de procedură fiscală, motiv în plus pentru menţinerea structurii.
Cu toate acestea, structura a fost îmbunătăţită în sensul că au fost comasate unele titluri/capitole, considerându-se că astfel se îmbunătăţeşte şi accesul la reguli şi, pe această bază, aplicarea. Comasările au constat în:
– au fost restructurate capitolele din cadrul titlului III referitoare la competență, ținând seama de faptul că administrarea sistemului de impozite și taxe din România se realizează prin două organe fiscale, respectiv organul fiscal central reprezentat de ANAF și unitățile sale subordonate și organul fiscal local, reprezentat de compartimentul de specialitate din cadrul autorităților administrației publice locale;
– includerea actualului Titlu V Declaraţia fiscală în cuprinsul noului Titlul V Stabilirea creanţelor fiscale, întrucât declaraţiile fiscale sunt documente prin care fie se efectuează stabilirea creanţelor fiscale (aşa numitele declaraţii de impunere), fie se comunică organului fiscal informaţii pentru stabilirea creanţelor fiscale, cum este cazul declaraţiilor de venit depuse de contribuabilii persoane fizice sau declaraţiile informative depuse de terţi;
– comasarea actualului Titlu VII1 Cooperarea administrativă în domeniul fiscal în care sunt transpuse prevederile Directivei 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/799/CEE cu actualul capitol XII1 Asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri în care sunt transpuse prevederile Directivei 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri. Prevederile în cauză au fost incluse într-un titlu nou, distinct, Titlul X- Aspecte internaţionale, în scopul de a sistematiza acquis-ul comunitar în domeniul procedurilor de administrare a creanţelor fiscale şi de a facilita accesul la aceste norme. De altfel, normele în cauză se adresează în principal organelor fiscale din ANAF şi, în cadrul Agenţiei, numai unei părţi a administraţiei fiscale, respectiv unor structuri ale acesteia organizate la nivelul central;
– de asemenea, în ceea ce priveşte actualul Titlu VII Inspecţia fiscală, acesta a fost restructurat ţinând cont de faptul că administraţia fiscală verifică îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de legea fiscală utilizând mai multe instrumente, fiecare având un scop distinct în ceea ce priveşte obiectul verificării, chiar dacă toate au ca scop final perceperea sumei corecte a impozitelor, taxelor, contribuţiilor datorate de contribuabili. Distincţia în ceea ce priveşte obiectul verificării determină şi reglementarea unor reguli procedurale distincte şi, pe cale de consecinţă, gruparea lor în capitole distincte pentru a fi clare drepturile şi obligaţiile părţilor implicate şi a elimina confuziile generatoare de conflicte.
Ca urmare, regulile de control în scopul impozitării au fost prevăzute într-un titlu, Titlul VI, cu denumirea „Controlul fiscal”, care cuprinde 6 capitole, între care 5 sunt destinate, fiecare, unui anume tip de control/verificare ţinând cont de obiectivele fiecăruia. Astfel, în cuprinsul Titlului VI a fost inclus şi actualul Titlu VI2- Controlul antifraudă, sub forma unui capitol, Capitolul III – Controlul antifraudă, motivat de faptul că această procedură reprezintă tot o procedură de control fiscal.

A. În ceea ce priveşte Titlul I – Dispoziţii generale
– sistematizarea definiţiilor referitoare la noţiunile cele mai frecvent utilizate în conţinutul Codului într-un articol distinct, pentru a facilita aplicarea acestui act normativ. Una din definiţiile care a suferit o modificare semnificativă este cea referitoare la noţiunea de creanţă fiscală, în sensul restrângerii acesteia la veniturile statului ce au natură fiscală, respectiv impozite, taxe, precum şi venituri similare impozitelor.
Totodată, o altă noţiune ce a fost inclusă în capitolul de definiţii se referă la analiza de risc, activitate care este efectuată de organul fiscal în scopul identificării și evaluării riscurilor de nedeclarare a creanţelor fiscale. Această activitate este aplicabilă tuturor procedurilor de administrare a creanţelor fiscale pe care organele fiscale le desfăşoară;
– de asemenea au fost definite organele fiscale, făcându-se distincție între cele două categorii de organe fiscale (ale ANAF și ale autorităților administrației publice locale) care au fost identificate sub denumirea de: organ fiscal central și organ fiscal local. Această distincție servește identificării drepturilor și obligațiilor fiecăruia dintre aceste organe fiscale corespunzător modului de organizare și funcționare a acestora.
Efectul unei asemenea abordări este creșterea predictibilității normei fiscale mai ales în ceea ce privește aplicarea acesteia la nivelul organelor fiscale locale: organul fiscal central și organul fiscal local.
De precizat că, în conținutul noțiunii de organ fiscal central este inclus și Ministerul Finanțelor Publice în considerarea faptului că, în calitatea sa de autoritate fiscală centrală, cu rol în coordonarea aplicării unitare a legii fiscale, emite soluții de aplicare la solicitarea contribuabililor și a organelor fiscale din ANAF și/sau din cadrul autorităților administrației publice locale. Mai precis și această autoritate are atribuții privind îndrumarea contribuabililor;
-includerea în sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală a creanţelor fiscale (impozite, taxe şi contribuţii sociale percepute de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale şi accesoriile acestora) în considerarea faptului că, aceste creanţe provin din raporturi juridice de drept public şi au însuşirea de a fi fiscale. Acestor creanţe le sunt aplicabile, în principiu, toate procedurile de administrare din Codul de procedură fiscală, mai puţin în situaţia în care legea care le instituie prevede altfel. Este cazul mai ales al taxelor, care, potrivit legii speciale, se achită anticipat sau concomitent prestării serviciului, astfel că aplicarea Codului în cazul acestei categorii de creanţe fiscale are o frecvenţă redusă, respectiv atunci când legea stabileşte achitarea lor la anumite perioade (ex. taxa anuală de menţinere a unei autorizaţii, licenţe etc.). De prevederi speciale se bucură şi drepturile vamale, care, în esenţă, sunt reglementate de Codul vamal dar şi de regulamentele europene în materie. Prin urmare, Codul de procedură fiscală se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale doar în situaţia în care legile speciale nu conţin dispoziţii derogatorii de la prevederile acestuia;
– de asemenea, în sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală, a fost inclusă și o altă categorie specială, respectiv cea a creanțelor bugetare care, potrivit reglementărilor legale prin care au fost instituite, sunt asimilate creanțelor fiscale cum ar fi: sumele plătite la scadenţe de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de împrumutat sau garant, în contul subîmprumutaţilor ori garantaţilor de stat, ca urmare a lipsei disponibilităţilor financiare ale acestora, reprezentând rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri, comisioanele datorate şi neachitate la fondul de risc de către aceştia, majorările de întârziere aferente acestor categorii de debite, precum şi debitele rezultate din împrumuturile acordate din contul general al Trezoreriei Statului în baza OUG nr. 64/2007 privind datoria publică;
În ceea ce priveşte celelalte creanţe (bugetare), care nu provin din raporturi juridice fiscale, au fost prevăzute reguli speciale, ţinând cont de reglementările speciale aplicabile acestora, astfel:
– ca şi în textul actualului Cod de procedură fiscală, normele sale nu se aplică creanţelor rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, petroliere şi redevenţelor din contractele încheiate de Agenția Domeniilor Statului. Pentru creanţele rezultate din raporturi juridice contractuale (ex. chirii, redevenţe altele decât redevenţele exceptate, dividendele cuvenite statului/UAT-urilor urmare deţinerii de acţiuni la diverse societăţi comerciale), sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte regimul juridic, mai puţin recuperarea pe calea executării silite. Această din urmă activitate a fost dată în competenţa executorilor fiscali (din ANAF sau UAT-uri), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obţinut în condiţiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Codul de procedură fiscală. De altfel, aceste prevederi sunt în armonie cu prevederile noului Cod de procedură civilă care a eliminat din competenţa executorilor judecătoreşti executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat;
– acelaşi principiu al aplicării regulilor dreptului comun şi executarea silită după regulile Codului de procedură fiscală urmează a se aplica, ca şi până acum, şi creanţelor bugetare reprezentând despăgubiri cuvenite statului/UAT-urilor în condiţiile dreptului comun;
– pentru alte creanţe bugetare care rezultă din raporturi de drept public (ex. restituiri de credite bugetare acordate necuvenit cum ar fi subvenţii, ajutoare sociale) pentru care legea care le reglementează nu prevede reguli de stabilire, s-au propus reguli speciale, respectiv: pe de o parte, un text la Titlul V- Stabilirea creanţelor fiscale, care să permită emiterea titlului de creanţă după regulile aplicabile creanţelor fiscale şi, pe de altă parte, un text la Titlul VII – Colectarea creanţelor fiscale care să permită colectarea, de asemenea, după regulile aplicabile creanţelor fiscale;
– nu în ultimul rând în ceea ce priveşte sfera de aplicare, având în vedere că există şi alte autorităţi decât organele fiscale care administrează creanţe fiscale (ex. Agenţia Fondului de Mediu), s-a prevăzut că şi aceste autorităţi aplică Codul de procedură fiscală, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel;
– de precizat că mai există o categorie de creanțe bugetare pentru care legea reglementează regimul emiterii titlului de creanță bugetară și totodată, prin normă de trimitere, prevede aplicarea regulilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în ceea ce privește recuperarea. În acest caz, pentru a asigura continuitatea aplicării Codului de procedură fiscală, prin norme tranzitorii se prevede că orice trimitere la OG nr. 92/2003 se consideră a fi făcută la prezentul Cod de procedură fiscală;
– s-a prevăzut completarea Codului de procedură fiscală cu dispozițiile dreptului comun (Codul civil și Codul de procedură civilă), cu precizarea că aceasta este posibilă doar în măsura în care regulile acestor Coduri, care au ca fundament convenția părților, nu contravin principiilor dreptului public, iar dreptul fiscal face parte din ramura dreptului public, care are ca fundament legea. Astfel, dat fiind natura publică (si nu privată) a creanței fiscale, al cărei izvor este legea, nu toate instituțiile dreptului comun pot fi aplicabile în dreptul fiscal. Un exemplu este cesiunea de datorie, care nu poate fi aplicată în dreptul fiscal întrucât legea a stabilit obligația în sarcina contribuabilului iar acesta nu poate ceda datoria sa fiscală altui contribuabil, nici măcar cu acordul organului fiscal care, la rândul său, în îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege, trebuie să urmărească pe contribuabilul care, conform legii, datorează impozitul, taxa, contribuția;
– s-a completat regimul documentelor care prezintă relevanță fiscală dar care sunt în altă limbă decât limba româna. Astfel, dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, pentru care nu există traducători autorizaţi, organul fiscal solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română efectuate sau certificate de o ambasadă/oficiu consular al statului în a cărui limbă oficială a fost emis documentul respectiv;
– preluarea în Codul de procedură fiscală a dispoziţiilor din Codul fiscal cu privire la constituirea Comisiei fiscale centrale, având în vedere rolul acestei Comisii în aplicarea unitară a legislaţiei fiscale în general (Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, alte legi ce reglementează în materie fiscală), aplicarea unitară fiind unul din principiile de conduită în activitatea organelor fiscale;
– reglementarea principiului rezonabilităţii şi echităţii ca mod de conduită a activităţii organelor fiscale atunci când acestea îşi exercită dreptul de apreciere. Acest principiu presupune ca, în cazul în care organul fiscal are un drept de apreciere şi îşi exercită acest drept, utilizarea acestuia nu poate fi discreţionară, organul fiscal trebuind să acţioneze echilibrat, asigurând o justă proporţie între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia;
– reglementarea principiului legalităţii în administrarea impozitelor şi taxelor, potrivit căruia procedura fiscală se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, organul fiscal având obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului sau a altor persoane implicate în procedură;
– dezvoltarea principiului bunei credinţe care trebuie să guverneze relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale. Astfel, potrivit acestui principiu, contribuabilul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile şi să-şi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, iar organul fiscal este obligat la respectarea riguroasă a drepturilor contribuabililor în fiecare procedură aflată în derulare;
– au fost dezvoltate regulile cu privire la interpretarea legii fiscale care să permită, ca ultimă soluție de interperare, aplicarea principiului ”in dubio contra fiscum” (în caz de dubiu cu privire la norma fiscală, interpreterea se face în favoarea contribuabilului).
Astfel, atunci când trebuie să aplice norma fiscală la o situație individuală și există o incertitudine cu privire la aplicarea legii la situația fiscală respectivă, organul fiscal trebuie mai întâi să clarifice respectivul text apelând la voința legiuitorului și scopul legii, așa cum acestea sunt exprimate în diversele documente publice (Note de fundamentare, dezbateri, etc.), la interpretarea sistematică (prin prisma întregului ansamblu al legii), iar ca ultimă soluție se ajunge la interpretarea în favoarea contribuabilului.
Precizăm că acest principiu este consecința directă a interpretării legii fiscale atunci când legea nu este clară și are ca rațiune protejarea contribuabilului contra unei aplicări abuzive a legii de către organul fiscal și este de natură a reduce conflictele între administrația fiscală și contribuabil.
– reglementarea posibilităţii organelor fiscale de a aduce la cunoştinţă publică informaţiile pe care le deţin ori de câte ori informaţiile sunt calificate de lege ca fiind publice sau ori de câte ori prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, definitive, se constată încălcări ale obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală.

B. În ceea ce priveşte Titlul II – Raportul juridic fiscal
– completarea conţinutului raportului juridic fiscal, definind ambele componente ale conţinutului raportului juridic fiscal: raportul sarcinilor fiscale sau raportul de drept material fiscal şi raportul procedurilor fiscale.Totodată, s-a modificat și denumirea marginală a acestui titlu;
– reconsiderarea noţiunii de „obligaţii fiscale”, în sensul de obligaţie de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, care este o obligaţie de a da; obligaţiile procedurale fiind definite cu conţinutul lor specific în cadrul fiecărei proceduri în care sunt de altfel reglementate (ex. obligaţia de declarare, obligaţia de colaborare etc.). În cazurile rare în care a fost necesară referirea la astfel de obligaţii, s-a utilizat sintagma obligaţii prevăzute de legea fiscală (ex. în cadrul titlului privind inspecţia fiscală);
– completarea procedurii de atragere a răspunderii solidare cu prevederi care îmbunătăţesc echilibrul drepturilor şi obligaţiilor dintre părţile implicate în procedura atragerii răspunderii solidare. Astfel, s-a clarificat procedura audierii înaintea emiterii deciziei de către organul fiscal în sensul că persoana în cauză are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii. Totodată, s-a prevăzut ca, ori de câte ori Codul fiscal sau alte legi care reglementează creanţe fiscale prevăd răspunderea solidară a două sau mai multor persoane pentru aceeaşi creanţă fiscală titlul de creanţă fiscală se emite pe numele persoanelor care răspund solidar.
În plus s-a reglementat sancționarea cu nulitatea a deciziilor de atragere a răspunderii solidare emise fără audierea prealabilă a persoanei căreia i s-a atras răspunderea.

C. În ceea ce priveşte Titlul III – Dispoziţii procedurale generale
– s-a separat, în cadrul unui articol, partea referitoare la înregistrarea/modificarea domiciliului fiscal;
– s-au ajustat şi sistematizat normele de competenţă generală, ţinându-se cont de cele două categorii de organe fiscale definite de Codul de procedură fiscală (ANAF/compartimente de specialitate ale UAT). Astfel, ANAF este competentă pentru administrarea creanţelor fiscale ce constituie venituri ale bugetului de stat şi bugetelor asigurărilor sociale, cu excepţia cazului în care prin lege se prevede altfel.
– s-au completat prevederile privind emiterea actului administrativ fiscal respectiv faptul că actul administrativ fiscal se consideră emis la data semnării acestuia de către persoana împuternicită din cadrul organului fiscal.
– s-a reglementat sancționarea cu nulitatea actul administrativ fiscal emis cu încălcarea regulilor de competenţă, precum şi actul afectat de o gravă şi evidentă greşeală (cauzele care au stat la baza emiterii unui act administrativ fiscal sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea acestuia), precum şi actul care nu precizează organul fiscal emitent.

Situații de acte afectate de o gravă și evidență greșeală pot fi:
– decizie de impunere emisă pe numele unei persoane care, potrivit legii, nu are statut de contribuabil;
– decizii de calcul accesorii emise eronat, adică nu există obligația fiscală principală;
– decizie de impunere emisă pe numele unei societăți radiate din registrul comerțului.
În ceea ce priveşte cazul de nulitate nou introdus referitor la competență, s-a prevăzut o excepţie care priveşte actele emise cu nerespectarea regulilor de competenţă teritorială, norme care privesc ANAF ca organ fiscal cu organizare centralizată şi unităţi deconcentrate în teritoriu. Astfel, pentru a evita anularea unui act numai pentru faptul că a fost emis de alt organ fiscal al ANAF decât cel competent teritorial sau material, s-a prevăzut acoperirea acestui viciu dacă organul fiscal din ANAF care deţine competenţa confirmă conţinutul actului afectat de viciul de necompetenţă (acest din urmă organ fiscal ar fi emis un act cu acelaşi conţinut). Această soluţie prezintă marele avantaj în special în cazul actelor administrative emise în procedura inspecţiei fiscale deoarece se diminuează riscul imposibilităţii emiterii actului de către organul fiscal competent care, în considerarea principiului unicităţii inspecţiei, nu mai poate efectua inspecţia şi emite un nou act administrativ fiscal (o nouă decizie de impunere).
De asemenea, au fost reglementate efectele nulităţii sau anulării actelor administrative fiscale, pentru a se asigura o aplicare unitară în privinţa conduitei pe care organele fiscale trebuie să o aibă în această privinţă (emite un alt act administrativ fiscal dacă acest lucru este posibil în condiţiile legii).
– reglementarea explicită privind emiterea acordului de preţ în avans pentru tranzacţii efectuate cu persoane afiliate străine;
– modificarea termenului în care contribuabilul transmite o notificare organului fiscal emitent în situaţia în care contribuabilul/plătitorul nu este de acord cu soluţia fiscală individuală anticipată sau cu acordul de preţ în avans emis, de la 15 zile la 30 de zile de la comunicare;
– în ceea ce privește comunicarea, de către bănci, a informațiilor referitoare la operațiunile derulate prin conturile bancare ale clienților lor, s-a prevăzut obligația acestora de a comunica organului fiscal, zilnic, informațiile privind operațiunile al căror nivel este mai mare de 5.000 euro, indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni. Precizăm că, în prezent, băncile transmit astfel de informații la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Oficiu care nu le poate furniza organelor fiscale întrucât acest lucru nu este permis de legislația specifică ce transpune direcțiva europeană în domeniu;
– s-a prevăzut obligația autoritățiilor/instituțiilor publice de a solicita organului fiscal certificatul de atestare fiscală/adeverința atunci când acest document este necesar pentru soluționarea unor cereri de către respectivele autoritați/instituții. De asemenea, s-a prevăzut ca atunci când comunicarea documentului se realizează electronic, respectivul document să fie valabil și fără semnătura şi ştampila organului fiscal emitent;
– în ceea ce priveşte dreptul organului fiscal de a solicita informaţii şi clarificări de la contribuabili prin solicitarea prezenţei contribuabilului la sediul său, pentru evitarea situaţiilor în care organele fiscale stabilesc termene în mod arbitrar, s-a prevăzut că acest termen trebuie să fie unul rezonabil, care să dea posibilitatea contribuabilului să-şi îndeplinească obligaţia iar scopul demersului efectuat de organul fiscal (stabilirea situaţiei fiscale a contribuabilului) să fie atins.
– s-a prevăzut termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor/plătitorilor, în situaţia în care pe baza analizei de risc, soluţionarea cererii necesită efectuarea inspecţiei fiscale. În acest caz, termenul de soluţionare este de 90 de zile de la înregistrarea cererii. Această regulă vizează, în principiu, cererile de restituire şi cererile de rambursare.
Aceasta înseamnă că organul fiscal trebuie să efectueze inspecția fiscală înlăuntrul acestui termen, prevederile privind durata inspecției fiscale (de 3 luni, respectiv 6 luni la marii contribuabili) nefiind aplicabile acestei situații.

D. În ceea ce priveşte Titlul IV – Înregistrarea fiscală
– definirea sferei activităţii de înregistrare fiscală ca activitate de atribuire a codului de identificare fiscală, de organizare a registrului contribuabililor/plătitorilor şi de eliberare a certificatului de înregistrare fiscală;
– s-a reglementat data înregistrării fiscale;
– eliminarea prevederii referitoare la obligaţia contribuabililor care realizează venituri din activitatea de comerţ, de a afişa certificatul de înregistrare fiscală în locurile unde se desfăşoară activitatea, întrucât obligaţia respectivă nu prezintă relevanţă fiscală, organele fiscale având dreptul să solicite oricând cu ocazia controalelor efectuate certificatul de înregistrare fiscală ca dovadă a obligaţiei de înregistrare fiscală;
– reglementarea depunerii declaraţiilor de menţiuni şi în cazul în care contribuabilul constată erori în declaraţia de înregistrare fiscală;
– reglementarea instituţiei radierii înregistrării fiscale, ca fiind acţiunea de retragere a codului de identificare fiscală la încetarea calităţii de subiect de drept fiscal. În cazul încetării existenţei persoanei juridice sau decesului contribuabilului persoană fizică, radierea se efectuează de organul fiscal din oficiu, iar în celelalte cazuri prin depunerea unei declaraţii de radiere.

E. În ceea ce priveşte Titlul V – Stabilirea creanţelor fiscale
– includerea actualului Titlul V Declaraţia fiscală în cuprinsul Titlului VI Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat şi redenumirea acestui titlu, respectiv Titlul V – Stabilirea creanţelor fiscale. Această restructurare a avut ca şi considerent faptul că declaraţiile fiscale sunt documente prin care fie se efectuează stabilirea creanţelor fiscale (aşa numitele declaraţii de impunere), fie se comunică organului fiscal informaţii pentru stabilirea creanţelor fiscale, cum este cazul declaraţiilor de venit depuse de contribuabilii persoane fizice sau declaraţiile informative depuse de terţi;
– definirea activităţii de stabilire a creanţelor fiscale ca fiind activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale;
– s-au detaliat dispoziţiile privind emiterea deciziei de impunere, în sensul emiterii deciziei de impunere ori de câte ori organul fiscal modifică baza de impunere ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale sau a unei verificări fiscale, efectuate în condiţiile legii;
– se propune aplicarea prevederilor acestui titlu şi pentru creanţele bugetare reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice. Astfel, aceste creanţe urmează a fi stabilite prin decizie (asimilată unei decizii de impunere) de către autorităţile competente, dacă legea specială nu prevede altfel. Se asigură în acest fel reguli procedurale armonizate cu Legea finanţelor publice nr. 500/2002 şi alte legi speciale care, prevăd recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice.

F. În ceea ce priveşte Titlul VI – Controlul fiscal
– regulile de control în scopul impozitării au fost prevăzute într-un titlu cu denumirea „Controlul fiscal” care cuprinde şase capitole, între care cinci sunt destinate, fiecare, unui anume tip de control/verificare ţinând cont de obiectivele fiecăruia, astfel:
1. inspecţia fiscală
– ajustarea textului privind persoanele supuse inspecţiei fiscale, pentru a elimina interpretările potrivit cărora inspecţia fiscală trebuie efectuată asupra tuturor contribuabililor, datorită faptului că este ştiut că nicio administraţie fiscală din lume nu are capacitatea să controleze toţi contribuabilii şi este doar o chestiune de principiu că inspecţia priveşte toţi contribuabilii (niciun contribuabil nu este exclus de la efectuarea unei inspecţii). În exercitarea activităţii sale, inspecţia are resurse umane limitate şi, ca urmare, în toate administraţiile fiscale inspecţia procedează la selectarea contribuabililor în baza unei analize de risc;
– reglementarea ca tipuri şi metode de control verificarea prin sondaj şi controlul electronic;
– completarea prevederilor referitoare la utilizarea controlului documentelor prin sondaj stabilindu-se că metodele de selectare a documentelor urmează a se aproba prin ordin al preşedintelui ANAF;
– reformularea prevederilor referitoare la competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale, ţinând cont şi de regulile generale de competenţă prevăzute în cazul ANAF, reguli care sunt aplicabile şi activităţii de inspecţie fiscală ca atribut al administraţiei fiscale. În plus, s-a prevăzut dreptul contribuabilului supus inspecţiei fiscale de a fi informat ori de câte ori se decide o delegare a competenţei de efectuare a inspecţiei fiscale;
– comunicarea avizului de inspecţie fiscală în toate cazurile, chiar dacă acesta se comunică la începerea inspecţiei. Aceasta deoarece avizul cuprinde informaţii cu privire la obiectivele inspecţiei fiscale, informaţii care servesc la aprecierea respectării de către organele fiscale a principiului unicităţii inspecţiei fiscale. În plus, aceste informaţii dau posibilitatea contribuabilului să-şi îndeplinească obligaţiile de colaborare pe perioada inspecţiei fiscale, eliminând astfel conflictele costisitoare pentru ambele părţi;
– s-a prevăzut expres, ca regulă procedurală, emiterea unei decizii ce se comunică contribuabilului, atunci când se decide suspendarea inspecției fiscale;
– s-a prevăzut dreptul contribuabilului supus inspecţiei fiscale de a fi informat ori de câte ori se decide o delegare a competenţei de efectuare a inspecţiei fiscale;
– s-a prevăzut posibilitatea contribuabilului/plătitorului de a renunţa la discuţia finală, notificând acest fapt organului de inspecţie fiscală.
– s-a extins de la 3 zile la 5 zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale dreptul contribuabilului de a prezenta, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale. În cazul marilor contribuabili termenul este de 7 zile. Termenul poate fi prelungit pentru motive justificate cu acordul conducătorului organului de inspecţie fiscală;
– s-a prevăzut ca deciziile de impunere, de nemodificare a bazei de impozitare, sau, după caz, de modificare a bazei de impozitare dacă se constată diferenţe ale bazelor de impozitare fără stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale, să se comunice în termen de 25 de zile lucrătoare de la data încheierii inspecţiei fiscale;
– reglementarea faptului că, procesul verbal întocmit de organele de inspecţie fiscală reprezintă act de sesizare şi stă la baza documentaţiei de sesizare a organelor de urmărire penală;
– s-a prevăzut posibilitatea ca, la cererea contribuabilului şi în scopul plăţii obligaţiilor fiscale suplimentare, pe perioada desfăşurării inspecţiei fiscale, organele de inspecţie fiscală să poată emite decizii de impunere provizorii pentru obligaţiile fiscale suplimentare aferente unei perioade şi unui tip de obligaţie verificate; obligaţiile fiscale stabilite prin decizii de impunere provizorii se includ în deciziile întocmite de organele de inspecţie fiscală şi se contestă împreună cu acestea.

2. controlul inopinat
– definirea controlului inopinat cu menţinerea caracterului acestuia de a fi un control efectuat fără înştiinţarea prealabilă a contribuabilului. Au fost menţinute şi menţionate obiectivele controlului inopinat, inclusiv cel de verificare a documentelor şi operaţiunilor impozabile ale unui contribuabil în corelaţie cu cele deţinute de persoana supusă unei inspecţii fiscale (control încrucişat);
– reglementarea regulilor controlului inopinat: consemnarea controlului în registrul unic de control, posibilitatea contribuabilului de a-şi exprima punctul de vedere faţă de constatările menţionate de organul de control în conţinutul procesului-verbal în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare.

3. controlul antifraudă
– în cuprinsul acestui nou titlu, a fost inclus şi actualul Titlu VI2 – Controlul antifraudă, sub forma unui capitol, capitolul III – Controlul antifraudă, motivat de faptul că această procedură reprezintă tot o procedură de control fiscal.

4. verificarea situaţiei fiscale personale
– preluarea unor prevederi din cuprinsul H.G. nr. 248/2011 privind aprobarea Procedurii de aplicare a metodelor indirecte pentru stabilirea bazei impozabile ajustate în scopul îmbunătăţirii textului, având în vedere relevanța lor prin prisma drepturilor și obligațiilor ce revin organului fiscal, pe de o parte și persoanei verificate, pe de altă parte, cum ar fi:
– drepturile şi obligaţiile organului fiscal;
– dreptul de colaborare a persoanei verificate;
– regulile privind colaborarea dintre organul fiscal şi persoana verificată;
– cazurile de suspendare a verificării;
– condiţiile reverificării;
– actele care se încheie ca urmare a verificării situaţiei fiscale personale

5. verificarea documentară
– are ca scop, în principal, identificarea incoerenţelor din declaraţiile de venit depuse de persoanele fizice, realizându-se din birou. Spre deosebire de inspecţia fiscală, se limitează numai la cercetarea documentelor/informaţiilor deţinute de organul fiscal şi obţinute din diverse surse (contribuabil, plătitori de venit, terţe persoane). Rezultatul verificării documentare constă în emiterea deciziei de impunere potrivit informaţiilor deţinute de organul fiscal, iar această decizie de impunere este sub rezerva verificării ulterioare, contribuabilul putând fi supus inspecţiei fiscale.

G. În ceea ce priveşte Titlul VII – Colectarea creanţelor fiscale
– reglementarea expresă a faptului că, obligaţiile fiscale stabilite de organul fiscal prin decizii de plăţi anticipate comunicate după expirarea termenelor de plată prevăzute de Codul fiscal, în cazul contribuabililor care nu au avut obligaţia efectuării de plăţi anticipate în anul precedent întrucât nu au realizat venituri, sunt scadente în termen de 5 zile de la data comunicării deciziei de plăţi anticipate;
– s-au preluat dispoziţiile privind publicitatea debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei;
– reglementarea posibilităţii efectuării îndreptării erorilor materiale din documentele de plată ale contribuabililor şi în cazul în care plata s-a efectuat într-un cont al altui buget decât cel al cărui venit este creanţa plătită. Aceasta însă numai dacă plata nu a stins obligaţii datorate bugetului în care s-a încasat suma. În mod corespunzător, s-a reglementat şi procedura de transfer a plăţii/încasării eronate.
Prevederile urmează a se aplica atât în situația în care corectarea vizează două bugete centrale (de ex. bugetul de stat/bugetul asigurărilor sociale de stat) cât și în cazul în care corectarea vizează un buget central (de ex. bugetul de stat) și un buget local (de ex. bugetul unui UAT);
– în scopul creşterii gradului de conformare a contribuabililor, s-a reglementat o nouă penalitate, penalitatea de nedeclarare. Această penalitate are rolul de a aplica un tratament echitabil raportat la comportamentul contribuabililor, în sensul diferenţierii celor care declară corect dar nu plătesc, de cei care nu declară.
Această măsură este menită să ajute la obţinerea unui nivel mai mare de conformare (depunerea de declaraţii fiscale corecte în termen şi plata sumei corecte atunci când este datorată), cu impact direct în combaterea evaziunii fiscale.
Totodată, prin aplicarea acestei măsuri se instituie un tratament diferenţiat între contribuabilii care au un comportament corect, de bună credinţă (contribuabilii care declară corect sumele datorate) şi contribuabilii care acţionează cu rea credinţă (contribuabilii care îşi diminuează obligaţiile fiscale depunând declaraţii incorecte sau nu declară obligaţiile fiscale deşi aveau această obligaţie). Astfel, sistemul propus prevede:
• dacă nedeclararea este constatată de administraţia fiscală prin inspecţie fiscală, nivelul penalităţii de nedeclarare diferă în funcţie de nivelul de semnificaţie al sumei nedeclarate, respectiv:
– 5% din obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil şi stabilite de organele de inspecţie fiscală prin decizii de impunere, dacă suma stabilită nu depăşeşte 25% faţă de fiecare creanţă fiscală declarată de contribuabil în declaraţia aferentă unei perioade fiscale;
– 25% din obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil şi stabilite de organele de inspecţie fiscală prin decizii de impunere, dacă suma stabilită depăşeşte 25% faţă de fiecare creanţă fiscală declarată de contribuabil în declaraţia aferentă unei perioade fiscale.
– Penalitatea de nedeclarare este limitată la 1.000.000 lei ori de câte ori prin aplicarea metodelor de stabilire, aceasta depăşeşte 1.000.000 lei. Această limită nu se aplică dacă sumele nedeclarate sunt rezultate din săvârşirea unor fapte de evaziune fiscală potrivit Legii nr. 241/2005.
• penalitatea se majorează cu 100% dacă nedeclararea are ca rezultat săvârşirea unor fapte de evaziune fiscală potrivit Legii nr. 241/2005;
• penalitatea de nedeclarare se reduce cu 75% dacă obligaţiile fiscale principale stabilite prin decizie se sting prin plată sau compensare până la termenul de plată prevăzut de Codul de procedură fiscală sau sunt eşalonate la plată, în condiţiile legii.
Avantajele acestei măsuri sunt încurajarea conformării voluntare în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de stabilire şi declarare a impozitelor şi taxelor (rolul preventiv al sancţionării contribuabililor care nu declară corect impozitele şi taxele), precum şi încurajarea rectificării voluntare (prin neaplicarea penalităţii).
Pentalitatea de nedeclarare, precum și penalitatea de întârziere, nu se aplică atunci când diferențele de impozite rezultă ca urmare a aplicării interpretării dată de administrația fiscală în situația fiscală în cauză, interpretare care rezultă din documente publice precum: circulare, instrucțiuni, îndrumări metodologice,
– s-a prevăzut ca dobânda în cazul plății cu întârziere a obligațiilor fiscale administrate de ANAF să fie de 0,02%, pe zi de întârziere față de 0,03% în prezent, având în vedere noua penalitate de nedeclarare. Acest nivel zilnic corespunde unui nivel anual de 7,3%. La acest nivel se adaugă și nivelul de 7,3% al penalităților de întârziere, rezultând un nivel total al accesoriilor de 14,6% pe an. De precizat că prin reducerea nivelului dobânzilor, se asigură reducerea sarcinii accesoriilor în cazul contribuabililor care declară corect obligația fiscală datorată;
– în vederea aplicării principiului proporționalității în ceea ce privește accesoriile în materie fiscală, s-a prevăzut un nivel de 1,2% al majorărilor de întârziere pe lună sau fracțiune de lună în cazul obligațiilor fiscale administrate de organele fiscale locale, față de 2% în prezent. Acest nivel corespunde unui nivel anual de 14,4% pe an;
– în cazul popririi bancare, s-a prevăzut un termen de 3 zile pentru ca băncile să plătească sumele indisponibilizate. Acest interval creează premisele evitării situaţiilor de executări multiple, atunci când au fost poprite și indisponibilizate sume existente în mai multe conturi bancare;
– s-a definit noțiunea de obligație fiscală restantă, această noțiune fiind frecvent utilizată în alte proceduri administrative (ex licitații, emiterea de licențe/autorizații);
– s-a reglementat încetarea de drept a măsurilor asigurătorii care au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă atunci când titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii;
– în cazul popririi asigurătorii, s-a reglementat obligaţia terţilor popriţi, cu excepţia băncilor, de a vira într-un cont de garanţii, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, suma indicată de organul fiscal prin adresa de înfiinţare a popririi asigurătorii;
– s-au extins regulile de compensare și la nivelul grupului fiscal, fiind astfel posibilă compensarea sumei negative a taxei pe valoarea adăugată solicitată la rambursare de reprezentantul unui grup fiscal constituit potrivit Codului fiscal cu obligaţiile fiscale ale membrilor grupului;
– în scopul corelării cu reglementările legale în vigoare privind insolvenţa, s-a prevăzut expres că sumele solicitate la rambursare după deschiderea procedurii se compensează doar cu obligaţii fiscale exigibile după data intrării în procedura insolvenţei;
– reglementarea datei stingerii obligaţiilor fiscale în cazul regularizării taxei pe valoarea adăugată de plată din decontul perioadei fiscale anterioare cu suma negativă de taxă din perioada de raportare;
– reglementarea unor reguli de calcul a accesoriilor în cazul impozitului pe profit similare cu cele aplicabile impozitului pe venit, pentru care există astfel de reguli;
– s-au preluat dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2011 privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul Capitolului IV denumit Înlesniri la plată, al noului Titlu VII – Colectarea creanţelor fiscale.
De subliniat că, urmare preluării OUG nr. 29/2011, aplicabilă în prezent de către ANAF, procedura eșalonării urmează a se aplica și de către organele fiscale locale.
De asemenea precizăm că, pe lângă eșalonarea la plată, organele fiscale locale pot acorda contribuabililor și înlesniri sub forma scutirii de majorări de întârziere sau reduceri de majorări de întârziere, la cererea justificată a solicitanților.
O asemenea facilitate se poate acorda persoanelor juridice numai cu respectarea regulilor în domeniul ajutorului de stat.
– reglementarea posibilităţii contribuabililor de a depune, în vederea suspendării executării silite sau a neînceperii acesteia, drept garanţie, scrisori de garanţie/polițe de asigurare de garanție emise de instituţii de credit sau alte instituţii financiare autorizate. Această nouă reglementare vizează suspendarea executării silite în cazul contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc creanţe fiscale, însă, spre deosebire de prevederea anterioară, conferă contribuabililor posibilitatea de a depune scrisori de garanţie/polițe de asigurare de garanție emise şi de alte instituţii de credit sau alte instituţii financiare autorizate, nu numai de către cele bancare.
– definirea noţiunii de executor fiscal ca fiind persoana din cadrul organelor de executare împuternicită să efectueze executarea silită;
– s-au reglementat două noi situaţii în care scrisoarea de garanţie rămâne fără obiect, respectiv atunci când actul administrativ fiscal contestat a fost desfiinţat, în totalitate, de către organul de soluţionare a contestaţiei şi atunci când actul administrativ fiscal a fost anulat, în totalitate, de către organul fiscal emitent, potrivit legii;
– s-au prevăzut reguli menite a simplifica procedura vânzării la licitaţie. Astfel, în situaţia în care bunul nu se vinde nici la a treia licitație, se organizează o nouă licitație, caz în care bunul poate fi vândut la cel mai mare preț oferit, chiar dacă acesta este inferior prețului de pornire a licitației. De asemenea, în cazul în care la această a patra licitație nu se prezintă niciun participant, se consideră că bunul nu are valoare de piață și acesta se restituie debitorului;
– clarificarea situaţiei juridice a adjudecatarului căruia i s-a aprobat plata preţului în rate, în sensul că pentru sumele reprezentând contravaloarea ratelor, acesta devine debitor în locul vechiului debitor;
– s-a prevăzut ca şi condiţie de acceptabilitate a stingerii prin dare în plată, condiţia constând în limitarea valorii bunului imobil oferit la 120% din valoarea creanţelor fiscale ce fac obiectul stingerii prin executare silită. Dacă valoarea este mai mare, darea în plată va fi posibilă dacă debitorul renunţă la pretenţia de a i se restitui diferenţa. De asemenea, s-a prevăzut că pot face obiectul unei dări în plată doar bunuri imobile reprezentând construcţie şi teren aferent; În plus, s-a reglementat faptul că, instituţia publică care solicită preluarea în administrare a bunului trecut în proprietatea publică a statului are obligaţia de a iniţia hotărârea de Guvern în termen de 90 de zile de la data comunicării către aceasta a procesului verbal de trecere în proprietate publică a statului a bunului imobil.
– s-au eliminat regulile privind dobânzile datorate în cazul înlesnirilor la plată întrucât acestea au fost cuprinse în cadrul capitolului de înlesniri la plată;
– s-a prevăzut în cadrul unui articol distinct aplicarea dispoziţiilor acestui titlu şi pentru colectarea amenzilor de orice fel şi altor creanţe bugetare transmise spre recuperare organului fiscal;

H. În ceea ce priveşte Titlul VIII – Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale
– reglementarea posibilităţii contestatorului de a-şi susţine oral contestaţia în faţa organului competent cu soluţionarea acesteia, situaţie în care se va convoca şi organul fiscal emitent, scopul fiind dezbaterea contradictorie a cauzei;
– eliminarea prevederilor care reglementau posibilitatea contestării pe cale administrativă a refuzului de emitere a actului administrativ fiscal, pentru armonizare cu Legea contenciosului administrativ;
– s-a circumstanţiat una din cauzele de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei, respectiv suspendarea numai în cazul în care organul competent a sesizat organele de urmărire penală cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impunere;
– s-au prevăzut reguli care să limiteze situaţiile de desfiinţare a actelor administrative fiscale în procedura de soluţionare a contestaţiilor, în sensul că soluţia urmează a se pronunţa o singură dată şi numai dacă situaţia de fapt nu a fost clarificată în urma demersurilor efectuate de organul de soluţionare;
– s-a reglementat posibilitatea revocării de către organul fiscal emitent a propriului său act, în situaţia în care apreciază temeinicia contestaţiei. Pe cale de consecinţă, contestaţia rămâne fără obiect, iar organele de soluţionare a contestaţiilor sunt degrevate de aceste cazuri.
– s-a reglementat dreptul contribuabililor de a se adresa instanţei de contencios administrativ în situaţia în care contestaţia nu a fost soluţionată de organul competent în termen de 6 luni de la data depuneriiș
– s-a reglementat regimul accesoriilor pe perioada suspendării executării actului administrativ contestat, suspendare acordată de instanță în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că pe perioada cât subzistă suspendarea, nu se datorează penalități de întârziere. În mod corespunzător, în cazul creanțelor administrate de organele fiscale locale, se datorează un nivel al majorării de întârziere redus, respectiv de 0,6%.
De subliniat că o asemenea prevedere permite accesul liber la justiție a persoanei în cauză, fiind în concordanță și cu exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la instanță și garanția unui proces echitabil.

I. În ceea ce priveşte Titlul IX – Procedura amiabilă pentru evitarea/eliminarea dublei impuneri
– s-a prevăzut ca modalitatea de derulare a procedurii amiabile să fie aprobată prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
– s-a reglementat faptul că, în cazul în care organul fiscal competent constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru efectuarea ajustării venitului sau cheltuielii uneia dintre persoanele române afiliate, acesta modifică în mod corespunzător baza de impozitare şi emite decizia de impunere sau după caz, decizia de modificare a bazei de impozitare, iar decizia se comunică persoanei la care s-a efectuat ajustarea.
De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea celeilalte persoane afiliate de a corecta, în baza deciziei de ajustare primită, declaraţia de impunere aferentă perioadei fiscale în care s-a desfăşurat respectiva tranzacţie, în vederea eliminării dublei impuneri ca urmare a ajustării venitului sau cheltuielii.
Decizia de ajustare se transmite celeilalte persoane afiliate și este opozabilă organului fiscal care administrează obligațiile acestei persoane.

J. În ceea ce priveşte Titlul X – Aspecte internaţionale
– comasarea într-un titlu distinct a prevederilor referitoare la transpunerea prevederilor Directivei 2011/16/UE a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi prevederilor Directivei 2010/24/UE a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor legate de taxe, impozite, drepturi şi alte măsuri. Prevederile în cauză au fost incluse într-un titlu nou, distinct, intitulat Aspecte fiscale internaţionale în scopul de a facilita accesul la aceste norme. De altfel nomele în cauză se adresează în principal organelor fiscale din ANAF şi, în cadrul Agenţiei, numai unei părţi a administraţiei fiscale, respectiv unor structuri ale acesteia organizate la nivelul central;
– s-au modificat unele dispoziţii urmare rectificării Directivei 2011/16/UE
– s-au transpus prevederile Directivei 2014/107/UE care modifică Directiva 2011/16/UE, în sensul, pe de o parte, extinderii schimbului automat de informații și la alte categorii de venituri și eliminarea condiției potrivit căreia schimbul de informații trebuie să aibă loc numai dacă informațiile sunt disponibile.
Pentru a reduce la minimum costurile și sarcinile administrative atât pentru administrațiile fiscale, cât și pentru agenții economici, prin noile reglementări se asigură faptul că domeniul extins de aplicare a schimbului automat de informații în cadrul Uniunii este în concordanță cu evoluțiile de pe plan internațional. De asemenea, domeniul de aplicare al articolului 8 din Directiva 2011/16/UE a fost extins pentru a include informațiile cuprinse în Modelul de acord între autoritățile competente și în Standardul comun de raportare ale OCDE.
K. Totodată au fost ajustate unele texte pentru a asigura o mai bună coerenţă şi claritate şi, pe această bază, eliminarea interpretărilor şi s-a asigurat armonizarea cu legislaţia conexă în vigoare (Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, noul Cod civil, noul Cod de procedură civilă).

3 COMENTARII

  1. […] Prin eliminarea impozitului pe dividend România se apropie vertiginos de statutul de paradis fiscal (sarcină fiscală zero pentru câștigurile de capital obținute prin intermediul unor companii, în anumite condiții), comentează Gabriel Biriș, Partener, Biriș Goran SPARL, în articolul publicat pe cursdeguvernare.ro. Principalele opinii exprimate de avocatul specialist în drept fiscal privind măsurile propuse de Guvern prin Noul Cod Fiscal si Noul Cod de procedură fiscală: […]