Marea luptă cu marea evaziune fiscală are și victime colaterale. Mii de societăţi care au fost verificate de inspectorii antifraudă au activitatea şi accesul la justiţie blocate, potrivit Capital. Societățile controlate stau cu  activitatea și conturile blocate de controlul ANAF Antifraudă până când vine inspecția ANAF – Inspecția fiscală pentru a putea contesta sumele stabilite în plus. Perioada între verificările ANAF poate fi și de doi ani. Societățile au ajuns în situația în care solicită ANAF să vină în inspecție.

Efectuarea inspectiei fiscale pe fond care se încheie cu raport de inspecție și decizie de impunere care confirmă /infirmă procesul verbal al Antifraudei Fiscale. Numai raportul și decizia pot fi contestate (nu există un termen prevăzut în legislație pentru demararea inspecției fiscale).

„Procesul-verbal al Antifraudei nu este act administrativ-fiscal şi nu poate fi contestat. Societatea trebuie să aştepte inspecţia fiscală care se încheie cu raport şi decizie de impunere. Doar acestea pot fi contestate. Având în vedere că până la declanşarea inspecţiei pot trece şi doi ani, este evident că nu există acces la justiţie într-un timp rezonabil şi că se poate ajunge la închiderea businessului“, explică Ruxandra Jianu, Partner, Biriş Goran Consulting.
Potrivit specialiștilor consultați de Capital, metoda de recuperare a TVA este foarte controversată. Practic, este verificat lanţul de tranzacţii, iar, dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, ANAF consideră că celelalte firme „ştiau sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia lor, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA“, potrivit justificării din procesele verbale ale ANAF. Consecinţa este că inspectorii decid că societatea nu mai poate beneficia de dreptul de deducere a taxei şi îi blochează conturile, bunurile şi stocurile.

Procesele verbale ale ANAF se bazează pe:

– citarea trunchiată a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), conform căreia firma „ştia sau ar fi trebuit să ştie“ că participă la un mecanism de fraudare. Inspectorii antifraudă omit paragraful în care se arată că vina trebuie dovedită de organele de urmărire penală, şi nu prezumată, aşa cum procedează DGAF.

Interpretarea DGAF este un abuz, în contextul în care CJUE a hotărât în cauzele conexate C-80/11 și C-142/2011  că articolele din Directiva TVA  trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză unei persoane impozabile dreptul de a deduce din valoarea taxei pe valoarea adăugată pe care o datorează valoarea taxei datorate sau achitate pentru serviciile care i‑au fost furnizate pentru motivul că emitentul facturii aferente acestor servicii sau unul dintre prestatorii săi a săvârșit nereguli, fără ca această autoritate să dovedească, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă respectivă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă săvârșită de emitentul menționat sau de un alt operator care intervine în amonte în lanțul de prestații.

De asemenea, Curtea a mai stabilit că articolele Directiva TVA trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s‑a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat.

– invocarea eronată a Regulamentului BNR nr. 9 privind spălarea banilor. Actul emis de BNR este aplicabil numai instituţiilor financiare (nu oricărei societăți comerciale) şi se referă la cunoaşterea clientelei (ANAF solicită cunoașterea furnizoriilor, nu a clienţilor).

„Antifrauda nu are prerogativele stabilirii unor creanţe fiscale şi, prin urmare, acel proces-verbal nu constituie titlu de creanţă. Tocmai de aceea, de foarte multe ori, nici nu se mai «ostenesc» să fundamenteze judicios prejudiciul, de exemplu, din perspectiva deductibilităţii TVA. Pe baza acestui proces-verbal apar aproape întotdeauna măsurile asiguratorii în limita a 150% din prejudiciul estimat“, spune Alexandru Cristea, Tax Partner, TZ&A Tax.

„Nu se poate prezuma vinovăţia fără să ţi se dea posibilitatea să te aperi. Inspectorii presupun că eşti infractor, faci parte dintr-un mecanism de fraudare, or, practic, este imposibil să verifici tot lanţul de furnizori în care pot fi implicate zeci de firme. Tot ce poţi să faci este să vezi dacă are cod de TVA şi nu este declarat inactiv în momentul achiziţiei. Însă inspectorii verifică ultimii cinci ani şi dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, devii, automat, parte a unui mecanism de fraudare. Este un abuz imens“, spune Ruxandra Jianu, citată de Capital.