LEGEA 207/2015 – Noul Cod de procedură fiscală

2016-01-01 – Aplicabil din 1 ianuarie 2016
2015-07-23 – Publicata în Monitorul Oficial nr. 547 din 23 iulie 2015.
Proiect, Nota de fundamentare

TEXT INTEGRAL – Monitorul Oficial: LEGEA-207-2015-noul-cod-procedura-fiscala

LEGEA nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

TITLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – Definiţii  În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. actul administrativ fiscal – actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat;
2. administrarea creanţelor fiscale – oricare din activităţile desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:

a)înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor juridice fiscale;
b)declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;
c)soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d)asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e)aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii;

3. analiza de risc – activitatea efectuată de organul fiscal în scopul identificării riscurilor de neconformare în ceea ce priveşte îndeplinirea de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală, de a le evalua, de a le gestiona, precum şi de a le utiliza în scopul efectuării activităţilor de administrare fiscală;
4. contribuabil – orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale;
5. contribuţie socială – prelevare obligatorie realizată în baza legii, care are ca scop protecţia persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva anumitor riscuri sociale, în schimbul căreia aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite de respectiva prelevare;
6. control fiscal – totalitatea activităţilor efectuate de organele fiscale pentru verificarea modului de îndeplinire de către contribuabil/plătitor a obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală şi contabilă;
7. creanţă bugetară – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa bugetară principală şi creanţa bugetară accesorie;
8. creanţă bugetară principală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanţele bugetare accesorii;
9. creanţă bugetară accesorie – dreptul la încasarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe bugetare principale;
10. creanţă fiscală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie;
11. creanţă fiscală principală – dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege;
12. creanţă fiscală accesorie – dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii;
13. creditor fiscal – titularul unui drept de creanţă fiscală;
14. creditor bugetar – titularul unui drept de creanţă bugetară;
15. debitor fiscal – titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă fiscală;
16. debitor bugetar – titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă bugetară;
17. declaraţie fiscală – act întocmit de contribuabil/plătitor, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de lege, reprezentând declaraţia de impunere şi declaraţia informativă;
18. declaraţie de impunere – actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă la:

a)impozitele, taxele şi contribuţiile sociale datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării acestora revine contribuabilului/plătitorului;
b)impozitele, taxele şi contribuţiile sociale colectate, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a plăti sau, după caz, de a colecta şi de a plăti impozitele, taxele şi contribuţiile sociale;
c)bunurile şi veniturile impozabile, precum şi alte elemente ale bazei de impozitare, dacă legea prevede declararea acestora;

19. declaraţie informativă – actul întocmit de contribuabil/plătitor referitor la orice informaţii în legătură cu impozitele, taxele şi contribuţiile sociale, bunurile şi veniturile impozabile, dacă legea prevede declararea acestora, altele decât cele prevăzute la pct. 18;
20. dobândă – obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale;
21. drepturi vamale – drepturi de import şi drepturi de export, astfel cum sunt definite de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare;
22. executor fiscal – persoana din cadrul organului de executare cu atribuţii de efectuare a executării silite;
23. impozit – prelevare obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, fără contraprestaţie, în scopul satisfacerii necesităţilor de interes general;
24. legislaţie fiscală – totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la impozite, taxe, contribuţii sociale, precum şi la proceduri de administrare a acestora;
25. legislaţie contabilă – totalitatea normelor prevăzute în actele normative referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii;
26. majorare de întârziere – obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale, precum şi sancţiunea, ca urmare a neachitării la scadenţă, de către debitor, a obligaţiilor fiscale principale;
27. obligaţie fiscală – obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie;
28. obligaţie fiscală principală – obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege;
29. obligaţie fiscală accesorie – obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale;
30. organ fiscal – organul fiscal central, organul fiscal local, precum şi alte instituţii publice care administrează creanţe fiscale;
31. organ fiscal central – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare A.N.A.F., prin structurile de specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv unităţile subordonate A.N.A.F.;
32. organ fiscal local – structurile de specialitate din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale;
33. penalitate de întârziere – obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale;
34. penalitate de nedeclarare – obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru nedeclararea sau declararea incorectă, în declaraţii de impunere, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale;
35. plătitor – persoana care, în numele contribuabilului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti ori de a colecta şi plăti, după caz, impozite, taxe şi contribuţii sociale. Este plătitor şi sediul secundar obligat, potrivit legii, să se înregistreze fiscal ca plătitor de salarii şi de venituri asimilate salariilor;
36. taxă – prelevarea obligatorie, indiferent de denumire, realizată în baza legii, cu ocazia prestării unor servicii de către instituţii sau autorităţi publice, fără existenţa unui echivalent între cuantumul taxei şi valoarea serviciului;
37. titlu de creanţă fiscală – actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală;
38. titlu de creanţă bugetară – actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa bugetară;
39. vector fiscal – totalitatea tipurilor de obligaţii fiscale pentru care există obligaţii de declarare cu caracter permanent;
40. date de identificare – numele şi prenumele în cazul persoanelor fizice sau denumirea în cazul persoanelor juridice şi entităţilor fără personalitate juridică, domiciliul fiscal şi codul de identificare fiscală.

CAPITOLUL I
Domeniul de aplicare a Codului de procedură fiscală

Art. 2. – Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală

(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.

(2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru:

a)administrarea drepturilor vamale;

b)administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului;

c)alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.

(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b).

Art. 3. – Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor prevăzute la art. 2.

(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.

CAPITOLUL II
Principii generale de conduită în administrarea creanţelor fiscale

Art. 4. – Principiul legalităţii

(1) Creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege.

(2) Procedura de administrare a creanţelor fiscale se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii. Organul fiscal are obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedură.

Art. 5. – Aplicarea unitară a legislaţiei

(1) Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a creanţelor fiscale.

(2) Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, are rolul de a coordona aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale.

(3) În cadrul Ministerului Finanţelor Publice funcţionează Comisia fiscală centrală, care are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu privire la aplicarea unitară a Codului fiscal, a prezentului cod, a legislaţiei subsecvente acestora, precum şi a legislaţiei a cărei aplicare intră în sfera de competenţă a A.N.A.F.

(4) Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.

(5) Comisia fiscală centrală este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de politicile şi legislaţia fiscală.

(6) În cazul în care Comisia fiscală centrală este învestită cu soluţionarea unei probleme care vizează impozitele şi taxele locale prevăzute de Codul fiscal, comisia se completează cu 2 reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, precum şi cu câte un reprezentant al fiecărei structuri asociative a autorităţilor administraţiei publice locale.

(7) Deciziile Comisiei fiscale centrale se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 6. – Exercitarea dreptului de apreciere

(1) Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. În exercitarea dreptului său de apreciere, organul fiscal trebuie să ia în considerare opinia emisă în scris de organul fiscal competent respectivului contribuabil/plătitor în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare a contribuabililor/plătitorilor, precum şi soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească, printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil/plătitor. În situaţia în care organul fiscal constată că există diferenţe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la acelaşi contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să consemneze constatările în conformitate cu situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă.

(2) Organul fiscal îşi exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

(3) Ori de câte ori organul fiscal trebuie să stabilească un termen pentru exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii de către contribuabil/plătitor, acesta trebuie să fie rezonabil, pentru a da posibilitatea contribuabilului/plătitorului să îşi exercite dreptul sau să îşi îndeplinească obligaţia. Termenul poate fi prelungit, pentru motive justificate, cu acordul conducătorului organului fiscal.

Art. 7. – Rolul activ şi alte reguli de conduită pentru organul fiscal

(1) În desfăşurarea unei proceduri de administrare a creanţelor fiscale, organul fiscal înştiinţează contribuabilul/plătitorul asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în desfăşurarea procedurii.

(2) Organul fiscal are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege, precum şi să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale, în îndeplinirea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitării contribuabilului/plătitorului sau din iniţiativa organului fiscal, după caz.

(3) Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte.

(4) Organul fiscal decide asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege.

Art. 8. – Limba oficială în administraţia fiscală

(1) Limba oficială în administraţia fiscală este limba română.

(2) Dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, organul fiscal solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română certificate de traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei, în condiţiile legii.

(3) Dacă la organul fiscal se depun petiţii, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limbă străină, pentru care nu există traducători autorizaţi potrivit alin. (2), organul fiscal solicită ca acestea să fie însoţite de traduceri în limba română efectuate sau certificate de o ambasadă/oficiu consular al statului în a cărui limbă oficială a fost emis documentul respectiv.

(4) Petiţiile, documentele justificative, certificatele sau înscrisurile redactate într-o limbă străină depuse fără respectarea alin. (3) nu se iau în considerare de organul fiscal.

(5) Dispoziţiile art. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.

Art. 9. – Dreptul de a fi ascultat

(1) Înaintea luării deciziei, organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.

(2) Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când:

a)întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situaţiei fiscale reale privind executarea obligaţiilor contribuabilului/plătitorului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;

b)cuantumul creanţelor fiscale urmează să se modifice cu mai puţin de 10% din valoarea creanţei fiscale stabilită anterior;

c)se acceptă informaţiile prezentate de contribuabil/plătitor, pe care acesta le-a dat într-o declaraţie sau într-o cerere;

d)urmează să se ia măsuri de executare silită;

e) urmează să se emită deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii.

(3) Audierea se consideră îndeplinită în următoarele situaţii:

a)contribuabilul/plătitorul refuză explicit să se prezinte la termenul stabilit de organul fiscal în vederea audierii;

b)contribuabilul/plătitorul nu se prezintă, din orice motiv, la două termene consecutive stabilite de organul fiscal în vederea audierii.

(4) Excepţia lipsei audierii poate fi invocată de contribuabil/plătitor odată cu formularea contestaţiei depuse potrivit prezentului cod.

(5) La stabilirea termenelor prevăzute la alin. (3) devin aplicabile prevederile art. 6 alin. (3).

Art. 10. – Obligaţia de cooperare

(1) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să coopereze cu organul fiscal în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realităţii, şi prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute, cu respectarea prevederilor în materie penală şi procesual penală.

(2) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să întreprindă măsurile în vederea procurării mijloacelor doveditoare necesare, prin utilizarea tuturor posibilităţilor ce îi stau la dispoziţie.

Art. 11. – Secretul fiscal

(1) Personalul din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra informaţiilor de care a luat cunoştinţă ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu.

(2) În categoria informaţiilor de natura celor considerate a fi secret fiscal intră datele referitoare la contribuabil/plătitor, cum ar fi: datele de identificare, natura şi cuantumul obligaţiilor fiscale, natura, sursa şi cuantumul veniturilor, natura, sursa şi valoarea bunurilor, plăţi, conturi, rulaje, transferuri de numerar, solduri, încasări, deduceri, credite, datorii, valoarea patrimoniului net sau orice fel de informaţii obţinute din declaraţii ori documente prezentate de către contribuabil/plătitor sau terţi.

(3) Organul fiscal poate transmite informaţiile pe care le deţine:

a)autorităţilor publice, în scopul îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege;

b)autorităţilor fiscale ale altor ţări, în condiţii de reciprocitate, în baza unor instrumente juridice internaţionale semnate de România şi care cuprind prevederi privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi/sau recuperarea creanţelor fiscale;

c)autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;

d)oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate informaţii;

e)în alte cazuri prevăzute expres de lege.

(4) Autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze secretul asupra informaţiilor primite.

(5) Este permisă transmiterea informaţiilor de natura celor prevăzute la alin. (1), inclusiv pentru perioada în care a avut calitatea de contribuabil/plătitor:

a)contribuabilului/plătitorului însuşi;

b)succesorilor acestuia, precum şi persoanelor cu vocaţie succesorală, calitate dovedită potrivit legii.

(6) În scopul aplicării prevederilor alin. (3) lit. a) şi c), autorităţile publice pot încheia protocol privind schimbul de informaţii cu organul fiscal deţinător al informaţiei ce se transmite.

(7) Este permisă transmiterea de informaţii cu caracter fiscal în alte situaţii decât cele prevăzute la alin. (3), în condiţiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane fizice, juridice ori unei entităţi fără personalitate juridică.

(8) Organul fiscal poate aduce la cunoştinţă publică informaţiile pe care le deţine:

a)ori de câte ori informaţiile sunt calificate de lege ca fiind publice;

b)ori de câte ori, prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, definitive, se constată încălcări ale obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală.

(9) Procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal central se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., iar procedura de aducere la cunoştinţă publică a informaţiilor deţinute de organul fiscal local se aprobă prin ordin comun al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice şi al ministrului finanţelor publice.

(10) Prelucrarea datelor cu caracter personal de către organele fiscale centrale şi locale se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 12. – Buna-credinţă

(1) Relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă.

(2) Contribuabilul/Plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate.

(3) Organul fiscal trebuie să respecte drepturile contribuabilului/plătitorului în fiecare procedură de administrare a creanţelor fiscale aflată în derulare.

(4) Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.

CAPITOLUL III
Aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale

Art. 13. – Interpretarea legii

(1) Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege.

(2) În cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul legii, la stabilirea voinţei legiuitorului se ţine seama de scopul emiterii actului normativ astfel cum acesta reiese din documentele publice ce însoţesc actul normativ în procesul de elaborare, dezbatere şi aprobare.

(3) Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul legii.

(4) Prevederile legislaţiei fiscale susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul în care corespund cel mai bine obiectului şi scopului legii.

(5) Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

(6) Dacă după aplicarea regulilor de interpretare prevăzute la alin. (1)-(5), prevederile legislaţiei fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului.

Art. 14. – Prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere fiscal

(1) Veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.

(2) Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile prezentului cod. Atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii, cu respectarea fondului economic al acestora.

(3) Organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale.

Art. 15. – Eludarea legislaţiei fiscale

(1) În cazul în care, eludându-se scopul legislaţiei fiscale, obligaţia fiscală nu a fost stabilită ori nu a fost raportată la baza de impozitare reală, obligaţia datorată şi, respectiv, creanţa fiscală corelativă sunt cele legal determinate.

(2) Pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 21.

TEXT INTEGRAL – Monitorul Oficial: LEGEA-207-2015-noul-cod-procedura-fiscala