Autor: Doru Petru DUDAŞ – Director general – Direcţia Generală de Legislaţie Cod Procedură Fiscală, Reglementări Nefiscale şi Contabile – Ministerul Finanţelor Publice
Unul dintre cele patru mari obiective asumate de Ministerul Finanţelor Publice în rescrierea Codului de procedură fiscală a fost reprezentat de îmbunătăţirea semnificativă a echilibrului juridic necesar optimizării raportului dintre contribuabil şi administraţia fiscală.
Un raport juridic echilibrat atât din perspectiva contribuabilului, cât şi din perspectiva administraţiei fiscale, este cu atât mai important cu cât un astfel de echilibru conduce la diminuarea tensiunilor existente în relaţia dintre cele două părţi, în folosul economiei şi societăţii româneşti, în ultimă instanţă.
Astfel, prin acest demers legislativ s-a urmărit:
– evitarea producerii abuzului de putere din partea statului, prin stabilirea unor principii şi reguli clare pe care trebuie să le respecte administraţia fiscală în relaţia sa cu contribuabilul;
– evitarea abuzului de drept din partea contribuabilului, prin clarificarea unor reguli antiabuz existente.
Statistic vorbind, din totalul de aproximativ 320 de modificări aduse Codului de procedură fiscală, peste 80 au urmărit îmbunătăţirea acestui echilibru. Cele mai importante abordări în acest sens, aduse prin noul Cod de procedură fiscală1 , vizează:
–reglementarea unor principii de conduită, cum sunt:
* principiul legalităţii în administrarea impozitelor şi taxelor, potrivit căruia procedura fiscală se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, organul fiscal având obligaţia de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului sau a altor persoane implicate în procedură;
* principiul rezonabilităţii şi echităţii, conform căruia în cazul în care organul fiscal are un drept de apreciere şi îşi exercită acest drept, utilizarea lui nu poate fi discreţionară, ci acesta trebuie să acţioneze echilibrat, asigurând o justă proporţie între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia;
* exercitarea dreptului de apreciere, regulă care stabileşte că organul fiscal trebuie să ia în considerare şi opinia emisă respectivului contribuabil de organul fiscal competent în cadrul activităţii de asistenţă şi îndrumare a contribuabililor, precum şi soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească printr-o hotărâre definitivă, dacă există astfel de documente emise anterior pentru situaţii de fapt similare la acelaşi contribuabil. Astfel, această nouă regulă a fost condusă spre o asemenea abordare care să asigure protecţia contribuabilului faţă de inconsecvenţa opiniilor exprimate de diferite structuri ale administraţiei fiscale, în legătură cu interpretarea legilor fiscale;
– reglementarea unor principii de aplicare a legislaţiei fiscale, respectiv de interpretare a legislaţiei fiscale, cum este principiul “in dubio contra fiscum” (în caz de dubiu cu privire la norma fiscală, interpretarea se face în favoarea contribuabilului), prin care contribuabilul este protejat contra unei aplicări abuzive a legii de către organul fiscal şi este de natură a reduce conflictele între administraţia fiscală şi contribuabil.
Astfel, atunci când trebuie să aplice norma fiscală la o situaţie individuală şi există o incertitudine cu privire la sensul în care se aplică legea la situaţia fiscală respectivă, organul fiscal trebuie:
– mai întâi să clarifice respectivul text, apelând la voinţa legiuitorului şi scopul legii, aşa cum acestea sunt exprimate în diversele documente publice (note de fundamentare, expuneri de motive, dezbateri parlamentare, rapoarte şi avize ale comisiilor de specialitate ale Parlamentului etc. – documente care se regăsesc publicate pe site-ul Guvernului, ministerelor, Parlamentului etc.);
– să recurgă la interpretarea sistematică, respectiv interpretarea prevederilor unele prin altele, dând fiecărei prevederi înţelesul care rezultă din ansamblul legii;
– atunci când textul unei prevederi poate avea mai multe înţelesuri, acesta se interpretează în sensul care corespunde cel mai bine cu scopul general al legii;
– o prevedere legală se interpretează în sensul în care ea poate produce efectele urmărite de scopul general al legii, iar nu în sensul în care ea să nu producă niciun efect;
– să aplice regula de interpretare în favoarea contribuabilului, în cazul în care prin parcurgerea tuturor regulilor anterior amintite sensul normei nu a fost clarificat.
Aceste principii de interpretare a legii fiscale preluate în dreptul fiscal din dreptul civil au ca scop protejarea contribuabilului de posibilele prejudicii pe care tocmai imperfecţiunea legii i le poate aduce, fără ca el să fi avut posibilitatea să corecteze acea imperfecţiune a legii. În schimb, administraţia fiscală, statul în fond, era cel în măsură şi în drept fie să elaboreze o lege clară, fie să o corecteze atunci când a constatat că aceasta este susceptibilă de mai multe interpretări şi poate crea confuzii;
Referinţe anexate:
Articolul integral – publicat în Revista Finanţe Publice şi Contabilitate, ianuarie 2016, editată de MFP.
