Autor: Dr. Dragos Patroi – specialist al Directiei Nationale Anticoruptie, membru al Camerei Consultantilor Fiscali. Articolul lunii noiembrie in revista Curierul fiscal

Asistam in ultima vreme la tot felul de discutii si analize referitoare la cat de apasatoare este sarcina fiscala din Romania. Pe de o parte, acestea sunt justificate, avand in vedere faptul ca gradul general de fiscalitate este perceput ca principalul magnet in captarea investitiilor straine directe (insa nu singurul, dar asta e deja o alta discutie!). Pe fond, e si adevarat, deoarece sarcina fiscala poate genera, de multe ori, un avantaj comparativ semnificativ in raport de pietele emergente, in aceasta cursa de atragere a capitalurilor externe „volatile”, aflate in cautarea unor oportunitati de fructificare.

De multe ori, discutiile sunt superficiale si au in vedere nivelul cotei de impozitare, nu si modalitatea (foarte importanta, de altfel) de dimensionare a materiei impozabile. Care sistem fiscal este mai „prietenos” cu mediul de afaceri, unul cu o cota de impozitare de 16% dar cu un sistem foarte restrictiv de deductibilitate fiscala a cheltuielilor, sau unul cu o cota in jurul a 20% dar mai permisiv privind admiterea la deductibilitatea fiscala a cheltuielilor angajate de entitatea economica? Poate ca un om de afaceri din Polonia (ca tot e singura tara europeana care nu a cunoscut recesiunea economica), care a avut „curiozitatea” sa investeasca si in Romania, ne poate raspunde…desigur, daca nu e diplomat, va incepe cu stabilitatea legislatiei fiscale ce confera predictibilitate mediului de afaceri. Cum care stabilitate?

Avalansa de modificari ale legislatiei fiscale de la 01 iulie 2010 a condus la numeroase controverse si a produs vii „emotii” – se impoziteaza tichetele de masa, creste cota de impozitare a veniturilor din dobanzi si a castigurilor rezultate din transferul titlurilor de valoare, se extinde baza de impozitare a contributiilor sociale obligatorii etc., etc., etc. Pe acest fond, contribuabilii tind sa perceapa din ce in ce mai acut latura confiscatorie a sistemului fiscal (discutabil daca in mod justificat sau nu, avand in vedere ce se intampla acum prin Europa) si, pe cale de consecinta, inclinatia acestora catre anumite practici evazioniste (mai mult sau mai putin „elaborate”) tinde sa se generalizeze. Daca vom analiza si ponderea nivelului impozitului total pe profit in cifra de afaceri totala, din anii trecuti (si, atentie, vorbim de anii de crestere economica, asa nesustenabila cum a fost ea), s-ar putea sa avem mari surprize privind randamentul fiscal al acestui tip de impozit (indicatorul in cauza nedepasind 5%); cu atat mai mult, perspectivele devin din ce in ce mai pesimiste privind gradul de colectare a creantelor fiscale.

In aceasta noua conjunctura, modificarile aduse la nivelul legislatiei din domeniul procedurii fiscale, de la mijlocul anului 2010, au cautat sa tina pasul cu noile tendinte si realitati si sa ofere instrumente legislative eficiente in contracararea dimensiunilor economiei necontabilizate. Redefinirea situatiilor in care se poate dispune atragerea raspunderii solidare, introducerea obligativitatii de informare si cooperare a institutiilor de credit in raport de organele fiscale (desigur, in limitele invocate de referentialul normativ), repozitionarea bazelor de colaborare dintre organele fiscale si cele penale sau introducerea posibilitatii conferite organelor fiscale in drept de a formula opozitie la cesionarea firmelor sunt numai cateva exemple in aceasta directie.

La nivelul procedurilor privind inspectia fiscala, marea noutate consta in posibilitatea utilizarii metodelor indirecte de control, o masura salutara, care speram sa conduca la consolidarea functiei de control fiscal si la cresterea vitezei de reactie a organelor fiscale fata de combaterea fenomenului de evaziune fiscala si sa nu ramana doar la nivelul unei reactii de raspuns (pur formal) la implementarea recomandarilor din Raportul de asistenta tehnica furnizata de catre Fondul Monetar International, privind prioritatile de reforma pe termen scurt sau mediu.

Nu putem insa sa nu observam ca, desi posibilitatea utilizarii metodelor indirecte de reconstituire a veniturilor sau cheltuielilor a intrat in vigoare de circa 6 luni, modalitatea efectiva de operationalizare in practica a acestor metode urmeaza a fi stabilita prin Ordin al Presedintelui ANAF, ordin care, la data redactarii prezentului material, nu a fost inca publicat in Monitorul Oficial, fiind prezentat doar sub forma de proiect de act normativ.

La nivelul Uniunii Europene, metodele respective sunt deja aplicate cu succes de autoritatile fiscale ale multor tari, cele mai raspandite si larg acceptate fiind metoda cheltuielilor (care analizeaza nivelul acestora raportat la cel al surselor de venit declarate si supuse impozitarii), metoda bancara (care presupune analiza concordantei dintre sumele rulate prin conturile bancare si cele reprezentate de veniturile licite si supuse impozitarii), metoda adaosului comercial (ce are in vedere aplicarea unui adaos mediu – specific activitatii economice derulate de un contribuabil si sectorului in care acesta activeaza – asupra valorii fiscale de intrare a bunurilor achizitionate si, ulterior, comercializate, pentru a se putea stabili astfel daca valoarea bruta totala a veniturilor raportate ca fiind realizate corespunde sau nu realitatii) si metoda valorii nete (care implica o cuantificare intre valoarea existenta la inceputul perioadei de analiza si cea existenta la sfarsitul perioadei de analiza, variatia acesteia intre cele doua momente reflectand pierderea inregistrata sau, dupa caz, venitul realizat). Mai mult chiar, in numeroase state, aceste metode indirecte de control se „intrepatrund” cu procedeele si tehnicile specifice investigatiei financiar-penale, utilizarea conjugata a acestora avand rolul de a limita efectele fiscale nefaste degajate de „contabilitatea creativa”. In mare, proiectul de act normativ invocat anterior reia aceste metode si, in plus, o adauga pe cea a patrimoniului net.

Nu putem insa sa nu remarcam ca, in spiritul si litera modificarilor aduse Codului de procedura fiscala, actualul text de lege ridica deja cateva semne de intrebare, chiar inainte de a fi aplicat in mod efectiv in practica. Conform referentialului normativ, se prevede posibilitatea acordata organelor fiscale de a aplica metodele indirecte de control in cazurile in care evidentele contabile sau fiscale ale contribuabilului sunt incorecte sau incomplete. Ne punem intrebarea daca aceasta reglementare poate reprezenta punctul de plecare al unor actiuni arbitrare si discretionare din parte fiscului privind recalcularea obligatiilor fiscale datorate de contribuabili. Nu cumva acest text de lege ofera organelor fiscale posibilitatea de a aplica, in extenso, metodele de estimare ale bazei de impunere, deja reglementate in Codul de procedura fiscala la art. 67 alin. (1) si (2), sau „generalizarea” unei practici de retratare fiscala a evidentelor contribuabilului, de asemenea, deja reglementate in cuprinsul art. 11 C.fisc.? In mod evident, „marja de actiune” a fiscului – privind utilizarea unor date si informatii suplimentare, care exced documentelor contabile si raportarilor fiscale – devine extrem de larga, iar solicitarile de informatii pot depasi caracterul unor verificari incrucisate. Totusi organele fiscale nu trebuie sa piarda din vedere reglementarile art. 65 alin. (2) C.proc.fisc., conform carora sarcina probei, in dovedirea situatiei de fapt fiscale, le revine; si, de asemenea, nu trebuie sa piarda din vedere nici continutul Titlului III – Capitolul III, care reglementeaza modul de administrare si apreciere a probelor, in vederea stabilirii starii de fapt fiscale. Avand in vedere aceste considerente, apreciem ca masura de introducere a metodelor indirecte, in vederea reconstituirii veniturilor si cheltuielilor, ar fi trebuit sa se limiteze doar la situatiile in care documentele fiscal-contabile fie nu exista, fie nu sunt puse la dispozitia organelor fiscale, cel mult si la situatiile in care acestea sunt incomplete, dar nu si la cazurile in care documentele contabile si raportarile fiscale sunt incorecte (pentru asta exista deja metodele directe de control!). In acest sens, poate nu ar fi lipsit de importanta sa se elaboreze si o procedura generala de selectare a contribuabililor care pot intra sub incidenta metodelor de control indirecte.

Se tot acrediteaza ideea ca aceste metode indirecte de control se vor aplica, cel putin in prima faza, celor cu o anumita avere. Despre ce avere discutam? Despre cea scriptica, „din hartii” sau despre cea „afisata” („bogatia reala”, cam cum e prin tarile nordice)? Ce facem cu cei fara venituri, fara avere, dar care folosesc in fapt bunuri considerabile cat se poate de palpabile?

Ca si concluzie, personal as astepta ca introducerea metodelor indirecte de control sa conduca la dimensionarea cat mai exacta a obligatiilor fiscale in cazul firmelor cu un comportament de tip fantoma (care nu conduc evidenta financiar-contabila si fiscala sau care au o evidenta dubla), iar efectele acestora sa nu se resimta prin aplicarea lor discretionara si abuziva la nivelul firmelor aflate in „economia de suprafata”, chiar daca aceste firme sunt „dezorientate temporar” in fata avalansei de noutati legislative din domeniul fiscal… Altfel apus, utilizarea metodelor indirecte de control trebuie sa reprezinta nu regula, ci exceptia de la regula, a carei aplicare sa se circumscrie situatiilor enumerate in mod limitativ de textul de lege.

Articol publicat in revista Curierul fiscal nr. 11/2010, preluat cu acordul editurii C.H. Beck.

1 COMENTARIU