DECIZIA ICCJ nr. 473/2009 din 17 februarie 2009 – Contractele de locatiune incheiate de institutiile publice de interes local si societatile comerciale. Natura chiriei
Emitent: Înalta Curte de Casaţie si Justitie – Sectia comerciala

Rezumat: Relatiile contractuale intre partile in litigiu sunt guvernate de legislatia civila si comerciala nu de cea fiscala, iar actul incheiat este in final, un act de gestiune incheiat intre reclamant ca locator si parata ca locatar, iar veniturile realizate din aceste activitati economice ale reclamantilor nu au natura juridica a taxelor si impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, in sens restrans.

Decizie:
Reclamantii Municipiul prin Primar, Consiliul Local al Municipiului si Primaria Municipiului au chemat in judecata parata SC V SRL solicitand sa se dispuna rezilierea contractului de inchiriere incheiat intre Primaria Mun. si parata, evacuarea neconditionata a acesteia din spatiul cu alta destinatie decat cea de locuinta identificat, obligarea paratei la plata debitului reprezentand diferenta chirie calculata conform HCL nr. 42/2000, majorari de intarziere pentru perioada in litigiu si penalitati de intarziere aferente contractului de inchiriere, cu cheltuieli de judecata.
În motivare se arata ca, potrivit clauzelor contractului de inchiriere, chiria lunara urma sa fie reactualizata pe durata derularii contractului prin hotarari ale consiliului local, chiriile modificate abrogandu-le pe cele anterioare. Astfel, prin HCL nr. 42/2000 se stabileste ca „incepand cu data de 01.01.2001 se modifica tarifele de baza pe metru patrat la chiriile pentru spatiile cu alta destinatie decat cea de locuinta”, reactualizarea chiriei, mai arata reclamantii, referindu-se atat la rata inflatiei cat si la alti factori care impun cerinte de natura economica ori financiara, nivelul chiriei pe piata interna si externa, zona de interes, destinatia pentru care bunul respectiv a fost inchiriat.
În drept, reclamantii invoca prevederile art. 969 – 970, 1020-1021 Cod civil si ale Ordonantei Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedura fiscala iar pentru neplata la scadenta a obligatiilor de plata, au fost calculate dobanzi pentru fiecare zi, incepand cu ziua imediat urmatoare termenului de scadenta si pana la stingerea sumei datorate iar penalitatile de intarziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare luna si/sau fractiune de luna, incepand cu data de intai a lunii urmatoare a scadentei, pana la achitarea integrala.
Prin sentinta civila nr. 145/PI/11.03.2008, Tribunalul Timis a respins exceptia prematuritatii introducerii actiunii, a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune si, in consecinta, a respins actiunea formulata de reclamantii Municipiul prin Primar, Primaria Municipiului si Consiliul Local al Municipiului in contradictoriu cu parata SC V. SRL, privind pretentiile solicitate (chirie, majorari si penalitati de intarziere), ca prescrisa, a respins actiunea de evacuare ca neintemeiata, obligand reclamantii, fata de parata, la plata sumei reprezentand cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta a retinut ca (…) raporturile dintre parti au insa natura conventionala, guvernate de contractul de locatiune si de dispozitiile legislatiei civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958 , iar veniturile rezultate din inchirieri de bunuri nu se incadreaza in sfera creantelor fiscale, asa cum sunt definite de art. 21 din Codul de procedura fiscala, aceste venituri provin din inchirieri si nu din impozite, taxe sau alte contributii, neavand relevanta faptul ca aceste sume se varsa in contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescriptie aplicabil este cel de 3 ani, iar actiunea este prescrisa sub aspectul debitului solicitat.
Cu privire la evacuarea paratei din spatiul inchinat, reclamantii nu au facut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de masura, considerent pentru care s-a respins si aceasta cerere ca neintemeiata.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii Municipiul prin Primar, Primaria Municipiului si Consiliul Local al Municipiului solicitand schimbarea in tot a hotararii atacate in sensul respingerii exceptiei prematuritatii si a exceptiei prescriptiei dreptului la actiune si admiterea in intregime a actiunii formulate, ca temeinica si legala, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea apelului, reclamantii au aratat ca prima instanta a pronuntat o hotarare netemeinica si nelegala netinand cont de dispozitiile legale aplicabile in materie.
Cat priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune, reclamantii solicita sa se respinga aceasta exceptie ca neintemeiata, sa modifice sentinta civila atacata, deoarece, in speta, sunt aplicabile dispozitiile Codului fiscal, termenul de prescriptie fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentand creante bugetare.
Curtea de Apel Timisoara – Sectia comerciala, prin decizia civila nr. 126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul declarat de reclamanti.
Împotriva acestei ultime hotarari au declarat recurs, in termen legal si motivat reclamantii criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie, sustinand, in esenta ca, prin reluarea intocmai a motivelor din apel sub forma criticilor in recurs, ca ambele instante, in mod gresit au apreciat si admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune raportat la termenul de 3 ani in loc de 5 ani – intrucat in speta sunt aplicabile dispozitiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezinta creante bugetare. În sustinerea acestui motiv de recurs invoca – prin reluarea din apel – HCLMT nr. 42/2000, Ordonanta Guvernului nr. 45/2003 si Ordinul Ministerului Finantelor nr. 1917/12.XII.2005 , Legea nr. 571/2003 din care rezulta ca pentru creantele bugetare se aplica termenul special de prescriptie de 5 ani si nu termenul general de prescriptie de 3 ani. (…)
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs si a dispozitiilor legale incidente cauzei rezulta ca ambele instante, in mod corect si punctual, au apreciat actul juridic dedus judecatii si probatoriile administrate in cauza, pronuntand hotarari temeinice si legale care nu pot fi reformate prin recursul reclamantilor.
Critica recurentilor precum ca ambele instante au apreciat gresit si au admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune – raportata la termenul de 3 ani si nu la termenul special de 5 ani este neintemeiata, intrucat, asa cum am retinut, in mod corect si judicios ambele instante termenul de prescriptie este de 3 ani motivat de faptul ca raporturile dintre parti sunt stabilite de contractul de locatiune reglementat de legislatia civila si Decretul Lege 167/1958, iar veniturile realizate din inchirieri nu se incadreaza in sfera creantelor fiscale – conform art. 21 din Codul de procedura fiscala.
De asemenea, neintemeiata este si critica referitoare la fondul actiunii intrucat, in mod corect a retinut instanta de apel ca aprecierile facute de reclamanti privind incidenta unor norme fiscale in speta, este eronata si inaplicabila in cauza, prin faptul ca relatiile contractuale intre partile in litigiu sunt guvernate de legislatia civila si comerciala nu de cea fiscala, iar actul incheiat este in final, un act de gestiune incheiat intre reclamant ca locator si parata ca locatar, asa cum il definesc insusi reclamantii, iar veniturile realizate din aceste activitati economice ale reclamantilor nu au natura juridica a taxelor si impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, in sens restrans.

—–