Finante Europene

IPP: Noua variantă a Acordului de Parteneriat – lipseşte o prioritizare a obiectivelor stabilite

18 mart. 2014 by CFNET Finante Taxe Lasă un comentariu

COMUNICAT DE PRESĂ Institutul pentru Politici Publice (IPP) 7 martie 2014

Noua variantă a Acordului de Parteneriat tinde să aloce viitoarele fonduri structurale și de investiții prea multor obiective, neordonate funcție de o miză strategică, riscând iar să nu avem rezultate importante la finalul perioadei de absorbție

După ce a urmărit cu atenție tot procesul autorităților române de pregătire a Acordului de Parteneriat (AP) aferent alocării fondurilor structurale și de investiții din următorul exercițiu financiar al UE 2014 – 2020, Institutul pentru Politici Publice (IPP) apreciază că a doua variantă a acestui document dată recent publicității este, în multe aspecte, vizibil îmbunătățită și speră ca Programele Operaționale care se elaborează în această perioadă să nu constituie o piedică în calea îndeplinirii unor obiective de reformă enunțate în acest document strategic. Atragem atenția că în România se practică includerea în documente importante de lucru cu Comisia Europeană a unor angajamente redactate mai degrabă general, dar care nu își mai găsesc ulterior corespondentul în măsuri operaționale menite să ducă la aplicarea conceptelor frumos elaborate sau, mai grav, se ajunge să se finanțeze obiective contrare unor reforme asumate.

Pe fond, a doua variantă a AP suportă în continuare consecințele lipsei unei viziuni de dezvoltare a României care ar fi trebuit elaborată cu mult înaintea începerii negocierilor cu UE pentru 2014 -2020 și susținută de toate partidele importante pentru a avea durabilitate. Din documentul dat recent publicității de către Ministerul Fondurilor Europene se vede în mod clar aportul diferit al Ministerelor de linie. Unele, cum este cazul Ministerului Justiției, au fost dispuse să avanseze propuneri de intervenții care au potențial să genereze reformă în domenii până acum neacoperite din fondurile europene. Altele, ca de exemplu Ministerul Muncii, nu acordă în continuare importanță faptului că acesta este momentul în care trebuie să își definească viziunea de reformă a serviciilor sociale destinate grupurilor vulnerabile din România, continuând – sub o formă ambiguă – să întrețină un sistem public rezidențial (și asistențial) cu servicii improprii nevoilor beneficiarilor.

Din păcate, așa cum arată actuala formă a documentului, există riscul ratării unor contribuții importante la procesul de modernizare a statului român prin faptul că principalul vector văzut a fi capabil să deruleze proiecte de investiții din fonduri europene sunt instituțiile publice, inclusiv în ce privește abordarea problemelor grupurilor vulnerabile între care și romii.

Institutul pentru Politici Publice solicită în continuare (și a făcut acest lucru și într-o scrisoare bazată pe analiza documentului menționat care a fost trimisă Ministerului Fondurilor Europene și din care constatăm că a preluat și integrat o serie de sugestii) ca expertiza organizațiilor neguvernamentale și a altor actori cu experiență din societatea civilă și din sectorul privat să fie mai mult valorificată. Fără recunoașterea rolului structurilor neguvernamentale și susținerea preluării de către acesta a implementării cât mai multor componente, obiectivele și măsurile de intervenție vor întreține un aparat public reticent la schimbare, monopolist și dificil de orientat către performanță.

În majoritatea domeniilor vizate de această variantă a AP lipseşte o prioritizare a obiectivelor stabilite ceea ce indică faptul că poate (re)apărea la un moment dat riscul ca nici exerciţiul financiar următor să nu producă, la final, rezultate notabile, semnificative, vizibile după investițiile ce se vor face în România. Riscul neindentificării acestor obiective strategice/de anvergură în listă (uneori prea lungă) a obiectivelor sectoriale vizate va fi că, în pofida ratei generale crescute de absorbţie, nu se vor percepe rezultate semnificative la nivelul proiectelor de investiţii realizate preponderent cu fonduri europene.

Acest punct de vedere a fost formulat ca răspuns la solicitările din media cu privire la poziția organizațiilor neguvernamentale implicate privind stadiul actual al pregătirii documentelor programatice pentru exercițiul financiar 2014 – 2020. Solicităm pe această cale în continuare Guvernului să identifice și să comunice public cu ocazia lansării Programelor Operaționale lista proiectelor strategice prestabilite, identificate ca având potențial de a genera dezvoltare în zone multiplu vulnerabile din toată țara pe care să le nominalizeze pentru a fi cunoscute publicului.

Propunerile concrete ale IPP de amendare a actualei variante a Acordului de Parteneriat sunt atașate, pentru persoanele interesate. Pentru informații suplimentare, vă rugăm contactați Elena Tudose (Iorga) la 021 212 3126 sau 0722 166 888.

AP_27 01 2014 second draft_Observatii IPP

CJUE: Taxa pe poluare descurajează punerea în circulație a autovehiculelor de ocazie importate – CAUZA Câmpean C-97/13

20 feb. 2014 by CFNET Finante Taxe Lasă un comentariu

Ordonanţă – 03/02/2014 – Câmpean Cauza C-97/13 (Cauze conexate C-97/13, C-214/13) – curia.europa.eu

ORDONANȚA CURȚII (Marea Cameră) 3 februarie 2014 „Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor – Neutralitatea taxei între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele similare care se află deja pe piața națională”

În cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (C‑97/13) și de Curtea de Apel București (C‑214/13) (România), prin deciziile din 15 noiembrie 2012 și din 13 martie 2013, primite de Curte la 27 februarie și la 23 aprilie 2013, în procedurile

Silvia Georgiana Câmpean
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș,
Administrației Fondului pentru Mediu (C‑97/13),
și
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria
împotriva
George Ciocoiu (C‑214/13)

CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta și domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, E. Juhász și M. Safjan, președinți de cameră, domnii A. Rosas, G. Arestis și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnul D. Šváby, doamna M. Berger, domnul F. Biltgen și doamna K. Jürimäe, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru doamna Câmpean, de D. Târșia, avocat;
– pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, de G. Pene și de A. Dogeanu, în calitate de agenți;
– pentru guvernul român, de R. H. Radu, în calitate de agent, asistat de V. Angelescu și de A. L. Crișan, consilieri;
– pentru Comisia Europeană, de R. Lyal, de C. Barslev, de L. Keppenne și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță

1 Cererile de decizii preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Câmpean, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, respectiv, între Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, pe de o parte, și domnul Ciocoiu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Câmpean și domnul Ciocoiu au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr‑un alt stat membru decât România.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat n vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.

4 Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

Dreptul român

5 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care intrase în vigoare la 1 iulie 2008, instituise o taxă pe poluare pentru vehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plăti această taxă lua naștere la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

6 OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori, fiind în cele din urmă abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.

7 Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituise o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

8 În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti această taxă lua naștere, printre altele, la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

9 În temeiul articolul 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat.

10 Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea acesteia.

11 Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.

Litigiile principale și întrebările preliminare

Cauza C‑97/13

12 Doamna Câmpean a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

13 În vederea înmatriculării menționate, doamna Câmpean a plătit, la 18 ianuarie 2012, suma de 2 737 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

14 La 21 februarie 2012, doamna Câmpean a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

15 În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Contravin reglementările Legii nr. 9/2012 dispozițiilor articolului l10 din TFUE[?] [S]e instituie într‑adevăr o măsură vădit discriminatorie?

2) Articolul 110 TFUE poate fi interpretat ca opunându‑se reglementării statuate de Legea nr. 9/2012 (forma sa inițială), prin care s‑a instituit o taxă pentru emisii poluante pentru autovehicule, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională?”

Cauza C‑214/13

16 Domnul Ciocoiu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 2004 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 4.

17 În vederea înmatriculării menționate, domnul Ciocoiu a plătit, la 18 mai 2012, suma de 4 240 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

18 La 9 iulie 2012, domnul Ciocoiu a introdus o acțiune împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria la Tribunalul Teleorman, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

19 Prin hotărârea din 6 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman a admis această acțiune. Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București. Aceasta a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se opune articolul 110 TFUE aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second‑hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii […], cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condițiile în care perceperea și plata aceleiași taxe, deși prevăzută printr‑un act normativ și în cazul autoturismelor de ocazie (second‑hand) de pe piața internă, similare ca vechime, stare tehnică și rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, au fost suspendate ulterior printr‑un act normativ cu putere de lege?”

20 Prin decizia președintelui Curții din 24 septembrie 2013, cauzele C‑97/13 și C‑214/13 au fost conexate.

21 Prin scrisori depuse la grefa Curții la 2 septembrie și la 1 octombrie 2013, guvernul român a cerut, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrunirea Curții în Marea Cameră.

Cu privire la întrebările preliminare

22 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

23 Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.

24 La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

25 În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

26 În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

27 La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

28 Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.

29 Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.

30 Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.

31 Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

32 Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna Câmpean a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

33 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe

34 În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.

35 Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 32).

36 Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 33).

37 În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.

38 Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu, citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.

39 În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).

40 Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).

41 La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior Tatu și Nisipeanu. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

42 Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe.

Cu privire la cheltuielile de judecată

43 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Semnături

UE: Acordul UE Franta privind Saint-Barthélemy – impotriva evaziunii si a fraudelor fiscale

19 feb. 2014 by CFNET Finante Taxe Lasă un comentariu

Acord intre UE si Franta pentru intensificarea luptei impotriva evaziunii si a fraudelor in domeniul fiscal

A fost semnat Acordul dintre Uniunea Europeana si Republica Franceza privind punerea in aplicare in colectivitatea teritoriala Saint-Barthélemy a legislatiei Uniunii privind impozitarea veniturilor din economii si cooperarea administrativa in domeniul fiscal, de catre presedintele ECOFIN, Ministrul Finantelor Yannis Stournaras, si Ministrul de Finante francez Pierre Moscovici in numele colectivitatii Saint-Barthélemy si de catre comisarul Algirdas Semeta, in numele Comisiei Europene.

Referințe:
Comunicatul de presă

CE: Raport privind scutirea de TVA si accize pentru bunurile importate de călătoriii din țări terțe

21 dec. 2013 by CFNET Finante Taxe Lasă un comentariu

Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European si Consiliu se bazeaza pe articolul 16 din Directiva 2007/74/CE a Consiliului privind scutirea de taxa pe valoarea adaugata si de accize pentru bunurile importate de catre persoanele care calatoresc din tari terte, conform caruia Comisia trebuie sa prezinte Consiliului un raport privind punerea in aplicare a directivei, insotit, dupa caz, de o propunere de modificare.

În Raport, CE precizează că marea majoritate a statelor membre este mulțumită de dispozițiile curente și nu consideră necesară revizuirea actualei directive. Majoritatea observații primite se referă strict la modificări lingvistice/redacționale.

Din aceste motive, Comisia propune ca, în stadiul actual, să nu se lanseze nicio inițiativă legislativă care să modifice Directiva privind scutirile pentru persoane care călătoresc.

Cu toate acestea, Comisia este interesată să dezvolte instrumente și bune practici administrative, împreună cu statele membre interesate, pentru abordarea în mod adecvat a scenariilor privind problemele practice descrise, și să își împărtășească cunoștințele cu celelalte state membre.

Referințe anexate:
Raportul CE [22 pg. RO]

DECIZIA 2013/676/UE – Autorizarea României să aplice în continuare o derogarea de la art. 193 din Directiva TVA

3 dec. 2013 by CFNET Finante Taxe Un comentariu

2013-11-27 – Publicata in JO L 316, 27.11.2013

DECIZIA 2013/676/UE de punere în aplicare a Consiliului din 15 noiembrie 2013 de autorizare a României să aplice în continuare o măsură specială de derogare de la articolul 193 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (2013/676/UE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

având în vedere Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată [1], în special articolul 395 alineatul (1),

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

întrucât:

(1) Prin scrisoarea înregistrată la Secretariatul General al Comisiei la 13 martie 2013, România a solicitat autorizarea prelungirii unei măsuri speciale de derogare de la articolul 193 din Directiva 2006/112/CE, în ceea ce privește furnizarea de produse din lemn.

(2) În conformitate cu articolul 395 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2006/112/CE, Comisia a informat celelalte state membre, prin scrisoarea din 17 iunie 2013, cu privire la solicitarea depusă de România. Printr-o scrisoare datată 18 iunie 2013, Comisia a informat România că dispune de toate informațiile pe care le consideră necesare pentru analizarea solicitării.

(3) Articolul 193 din Directiva 2006/112/CE prevede, ca regulă generală, că persoana impozabilă care furnizează bunurile sau serviciile este obligată la plata taxei pe valoarea adăugată (TVA) către autoritățile fiscale.

(4) Decizia de punere în aplicare 2010/583/UE a Consiliului [2] a autorizat România să aplice o măsură de derogare în temeiul articolului 395 din Directiva 2006/112/CE, în scopul de a desemna destinatarul drept persoana obligată la plata TVA în cazul furnizării de produse din lemn.

(5) Înainte de autorizarea anterioară referitoare la aplicarea taxării inverse pentru livrările de lemn, România s-a confruntat cu probleme pe piața lemnului din cauza naturii pieței și a întreprinderilor implicate. În acest sector există un număr mare de întreprinderi mici pe care autoritățile române le controlează cu dificultate. Desemnarea destinatarului drept persoana obligată la plata TVA are ca efect, potrivit autorităților române, prevenirea evaziunii și a fraudei fiscale în acest sector și rămâne justificată.

(6) Măsura este proporțională cu obiectivele urmărite, deoarece nu se intenționează aplicarea sa generală, ci numai pentru operațiuni specifice într-un sector în care există probleme considerabile de evaziune sau de fraudă fiscală.

(7) Măsura nu ar trebui, în opinia Comisiei, să aibă niciun impact negativ asupra prevenirii fraudei din sectorul comerțului cu amănuntul sau din alte sectoare sau în alte state membre.

(8) Autorizația ar trebui să fie limitată în timp până la 31 decembrie 2016.

(9) În cazul în care România solicită o nouă prelungire după 2016, se transmite Comisiei un nou raport însoțit de solicitarea de prelungire cel târziu până la 1 aprilie 2016. Având în vedere experiența dobândită până la data respectivă, ar trebui efectuată o evaluare pentru a se stabili dacă derogarea se justifică în continuare.

(10) Derogarea nu are un impact negativ asupra resurselor proprii ale Uniunii provenind din TVA,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

Prin derogare de la articolul 193 din Directiva 2006/112/CE, România este autorizată până la 31 decembrie 2016 să desemneze persoana impozabilă căreia îi sunt furnizate produsele sau serviciile menționate la articolul 2 din prezenta decizie drept persoana obligată la plata TVA.

Articolul 2

Derogarea prevăzută la articolul 1 se aplică furnizării de către persoane impozabile de produse din lemn, inclusiv masă lemnoasă pe picior, lemn de lucru rotund sau despicat, lemn de foc, produse din cherestea, lemn ecarisat sau pelete de lemn, lemn în stare brută, lemn procesat sau semiprelucrat.

Articolul 3

Orice solicitare de prelungire a măsurii prevăzute de prezenta decizie se transmite Comisiei până cel târziu la data de 1 aprilie 2016 și este însoțită de un raport care include o evaluare a eficienței măsurii și o evaluare a riscului de fraudă în sectorul lemnului.

Articolul 4

Prezenta decizie se adresează României.

Adoptată la Bruxelles, 15 noiembrie 2013.

Pentru Consiliu

Președintele

R. Šadžius

[1] JO L 347, 11.12.2006, p. 1.

[2] Decizia de punere în aplicare 2010/583/UE a Consiliului din 27 septembrie 2010 de autorizare a României de a introduce o măsură specială de derogare de la articolul 193 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 256, 30.9.2010, p. 27).

–––––––––––––––––

DIRECTIVA 2011/96/UE – Regimul fiscal comun pentru societățile-mamă și filialelor acestora din state membre

2 dec. 2013 by CFNET Finante Taxe Lasă un comentariu

2013-07-01 – Versiune consolidată
2013-05-28 – Modificată prin Directiva 2013/13/UE a Consiliului din 13 mai 2013 de adaptare a anumitor directive în domeniul fiscalității, având în vedere aderarea Republicii Croația
2011-12-29 – Publicată în JO L 345, 29.12.2011

DIRECTIVA 2011/96/UE a Consiliului din 30 noiembrie 2011 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre (reformare)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționare Uniunii Europene, în special articolul 115,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Parlamentului European [1],

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European [2],

hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială,

întrucât:

(1) Directiva 90/435/CEE a Consiliului, din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre [3] a fost modificată de mai multe ori și în mod substanțial [4]. Deoarece trebuie introduse modificări suplimentare, ar trebui să se procedeze la reformarea directivei menționate, din motive de claritate.

(2) În lumina Hotărârii Curții de Justiție din 6 mai 2008 în cauza C-133/06 [5], se consideră necesară reformularea textului celui de-al doilea paragraf al articolului 4 alineatul (3) din Directiva 90/435/CEE în scopul clarificării faptului că normele la care se face referire sunt adoptate de Consiliu hotărând în conformitate cu procedura prevăzută de tratat. În plus, este oportună actualizarea anexelor la directiva respectivă.

(3) Obiectivul prezentei directive este de a scuti de la reținerea la sursă dividendele și alte forme de repartizare a profitului achitate societăților-mamă de către filiale și de a elimina dubla impozitare a acestor venituri la nivelul societății-mamă.

(4) Gruparea societăților din diferite state membre poate fi necesară pentru a crea în Uniune condiții similare celor de pe o piață internă și pentru a asigura astfel realizarea și buna funcționare a unei astfel de piețe interne. Aceste operațiuni nu ar trebui împiedicate prin restricții, dezavantaje sau denaturări determinate în special de dispozițiile fiscale ale statelor membre. În consecință, este necesar să se prevadă, pentru asemenea grupuri de societăți din diferite state membre, norme de impozitare neutre din punct de vedere concurențial, pentru a permite întreprinderilor să se adapteze cerințelor pieței interne, să își mărească productivitatea și să își consolideze poziția concurențială la nivel internațional.

(5) Asemenea grupări pot determina formarea de grupuri de societăți-mamă și filiale.

(6) Înainte de intrarea în vigoare a Directivei 90/435/CEE, dispozițiile fiscale care reglementau relațiile dintre societăți-mamă și filiale din state membre diferite variau considerabil de la un stat membru la altul și erau în general mai puțin avantajoase decât cele aplicabile relațiilor dintre societățile-mamă și filialele din același stat membru. Cooperarea între societățile din diferite state membre era astfel dezavantajată în raport cu cooperarea între societățile din același stat membru. Era necesar să se elimine acel dezavantaj prin introducerea unui sistem comun, de natură să faciliteze gruparea societăților comerciale la scara Uniunii.

(7) Dacă o societate-mamă primește, în calitate de asociat al societății-filială, profituri distribuite, statul membru al societății-mamă trebuie fie să nu impoziteze aceste profituri, fie să impoziteze aceste profituri și, în același timp, să autorizeze societatea-mamă să deducă din valoarea impozitului datorat cota impozitului plătit de filială, aferentă acestor profituri.

(8) Pentru a asigura neutralitatea fiscală, este necesar ca profiturile pe care o filială le distribuie societății-mamă să fie exceptate de taxa reținută la sursă.

(9) Repartizarea profitului către un sediu permanent al societății-mamă și încasarea lui de către aceasta ar trebui să determine aplicarea aceluiași tratament cu cel care se aplică între o filială și societatea mamă. Ar trebui incluse și cazurile în care societatea-mamă și filiala se află în același stat membru, iar sediul permanent se află în alt stat membru. Pe de altă parte, situațiile în care sediul permanent și filiala se află în același stat membru pot fi rezolvate de către statul membru în cauză, fără a se aduce atingere aplicării principiilor din tratat, pe baza dispozițiilor de drept intern ale statului membru respectiv.

(10) În ceea ce privește tratamentul aplicabil sediilor permanente, poate exista situația în care să fie necesar ca statele membre să stabilească condițiile și instrumentele juridice prin care să protejeze veniturile fiscale naționale și să combată eludarea legislației naționale, în conformitate cu principiile tratatului și ținând seama de normele fiscale recunoscute pe plan internațional.

(11) Atunci când grupurile corporative sunt organizate în lanțuri de societăți comerciale si profiturile sunt distribuite prin lanțul de filiale către societatea-mamă, dubla impozitare ar trebui eliminată fie prin scutire, fie prin acordarea de credite fiscale. În cazul creditelor fiscale, societatea-mamă ar trebui să aibă posibilitatea de a deduce orice impozit plătit de oricare din filialele din lanț, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de prezenta directivă.

(12) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern a directivelor menționate în anexa II partea B,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

(1) Fiecare stat membru aplică prezenta directivă:

(a) repartizării profiturilor primite de societățile din statul membru respectiv, provenite de la filialele lor din alte state membre;

(b) repartizării profiturilor de către societățile din statul membru respectiv către societăți din alte state membre, ale căror filiale sunt;

(c) repartizării profiturilor primite de sediile permanente situate în statul membru respectiv ale societăților comerciale situate în alte state membre care provin de la filialele lor situate într-un alt stat membru decât cel în care se află sediul permanent;

(d) repartizării profiturilor realizate de societăți comerciale situate în statul membru respectiv către sedii permanente situate într-un alt stat membru ale societăților comerciale din același stat membru ale căror filiale sunt.

(2) Prezenta directivă nu împiedică aplicarea dispozițiilor interne sau a celor bazate pe acorduri, necesare pentru prevenirea fraudei sau abuzului.

Articolul 2

În înțelesul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

(a) „societate dintr-un stat membru” înseamnă orice societate care îndeplinește următoarele condiții:

(i) are una dintre formele de organizare prezentate în anexa I partea A;

(ii) în conformitate cu legislația fiscală a unui stat membru, este considerată ca avându-și reședința fiscală în statul membru respectiv și, în temeiul unui acord privind dubla impozitare încheiat cu un stat terț, nu se consideră că are sediul fiscal în afara Uniunii;

(iii) în plus, plătește unul dintre impozitele menționate în anexa I partea B, fără posibilitatea unei opțiuni sau exceptări, sau un alt impozit care substituie unul dintre acele impozite;

(b) „sediu permanent” înseamnă orice sediu de afaceri stabil situat într-un stat membru, prin care se desfășoară în întregime sau parțial activitatea unei societăți comerciale din alt stat membru, în măsura în care profiturile înregistrate de sediul stabil sunt impozabile în statul membru în care este situat, în temeiul tratatului bilateral privind impozitarea sau, în absența unui astfel de tratat, în temeiul dispozițiilor din dreptul intern.

Articolul 3

(1) În scopul aplicării prezentei directive:

(a) statutul de societate-mamă se acordă:

(i) cel puțin unei societăți comerciale dintr-un stat membru care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 2 și care deține minimum 10 % din capitalul unei societăți comerciale aflate în alt stat membru, care îndeplinește aceleași condiții;

(ii) în aceleași condiții, unei societăți comerciale dintr-un stat membru care deține cel puțin 10 % din capitalul unei societăți comerciale din același stat membru, participare deținută integral sau parțial de un sediu permanent al primei societăți comerciale, situat în alt stat membru;

(b) „filială” înseamnă societatea al cărei capital include participația menționată la litera (a).

(2) Prin derogare de la alineatul (1), statele membre au opțiunea:

(a) să înlocuiască, prin acord bilateral, criteriul participației la capital cu acela al deținerii dreptului de vot;

(b) să nu aplice prezenta directivă la societățile din acel stat membru care nu mențin pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin doi ani participația care le conferă calitatea de societate-mamă sau la societățile în care o societate din alt stat membru nu menține această participație pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin doi ani.

Articolul 4

(1) În cazul în care, în temeiul asocierii dintre societatea-mamă și filială, o societate-mamă sau sediul său permanent primește profituri repartizate, statul membru în care este situată societatea-mamă și statul membru în care se află sediul său permanent trebuie, cu excepția cazurilor de lichidare a filialei:

(a) să nu impoziteze profiturile respective; sau

(b) să impoziteze profiturile respective, autorizând în același timp societatea-mamă și sediul permanent să deducă din cuantumul impozitului datorat fracțiunea din impozit aferentă acelor profituri și plătită de filială și orice sub-filiale, cu condiția ca, la fiecare nivel, societatea comercială și sub-filiala să îndeplinească condițiile enunțate în definițiile prevăzute la articolul 2 și să respecte cerințele prevăzute la articolul 3, până la limita cuantumului reprezentând impozitul aferent datorat.

(2) Nicio dispoziție din prezenta directivă nu împiedică statul membru în care este situată societatea-mamă să considere o filială ca fiind transparentă din punct de vedere fiscal, pe baza evaluării făcută de acel stat membru cu privire la caracteristicile juridice ale filialei rezultate din dreptul în temeiul căruia este constituită și, prin urmare, să impoziteze societatea-mamă pentru partea sa din profiturile filialei, pe măsură ce se realizează profituri. În acest caz, statul membru în care este situată societatea-mamă nu impozitează profiturile repartizate ale filialei.

Atunci când evaluează partea care îi revine societății-mamă din profiturile filialei, pe măsură ce acestea sunt realizate, statul membru în care este situată societatea-mamă fie scutește de impozitare aceste profituri, fie autorizează societatea-mamă să deducă din cuantumul impozitului datorat fracțiunea din impozitul pe aceste profituri, plătită de filială și sub-filiale, cu condiția ca, la fiecare nivel, societatea comercială și sub-filialele sale să îndeplinească condițiile enunțate în definițiile prevăzute la articolul 2 și să respecte cerințele prevăzute de articolul 3, în limita cuantumului reprezentând impozitul aferent datorat.

(3) Fiecare stat membru își rezervă dreptul de a dispune ca orice impozite aferente participației și orice pierderi care rezultă din repartizarea profiturilor filialei să nu fie deductibile din profitul impozabil al societății-mamă.

Dacă, în acest caz, cheltuielile de administrare aferente participației se stabilesc la o valoare forfetară, suma forfetară nu poate depăși 5 % din beneficiile repartizate de filială.

(4) Alineatele (1) și (2) se aplică până la data intrării efective în vigoare a unui sistem comun de impozitare a societăților comerciale.

(5) La momentul oportun, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social European, adoptă normele aplicabile începând de la data intrării efective in vigoare a unui sistem comun de impozitare a societăților comerciale.

Articolul 5

Profiturile distribuite societății-mamă de către filială sunt scutite de reținerea la sursă a impozitelor.

Articolul 6

Statul membru de care aparține societatea-mamă nu poate percepe taxa reținută la sursă pe profiturile pe care societatea-mamă le primește de la filială.

Articolul 7

(1) În sensul prezentei directive, sintagma „taxă reținută la sursă” nu include o plată anticipată sau în avans (précompte) a impozitului pe profit către statul membru al filialei, efectuată în legătură cu distribuirea profiturilor către societatea-mamă.

(2) Prezenta directivă nu afectează aplicarea dispozițiilor naționale sau a dispozițiilor bazate pe acorduri, de natură să elimine sau să diminueze dubla impozitare economică a dividendelor, în special a dispozițiilor privind plata pasivelor fiscale către beneficiarii dividendelor.

Articolul 8

(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive începând cu 18 ianuarie 2012. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste măsuri, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2) Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, însoțite de un tabel de corespondență între acestea și prezenta directivă.

Articolul 9

Directiva 90/435/CEE, astfel cum a fost modificată prin actele menționate în anexa II partea A, se abrogă fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre cu privire la termenele de transpunere în dreptul intern a directivelor prevăzute în anexa II partea B.

Trimiterile la directiva abrogată se înțeleg ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa III.

Articolul 10

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 11

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 30 noiembrie 2011.

Pentru Consiliu

Președintele

J. Vincent-Rostowski

[1] Avizul din 4 mai 2011 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

[2] JO C 107, 6.4.2011, p. 73.

[3] JO L 225, 20.8.1990, p. 6.

[4] A se vedea anexa II, partea A.

[5] Rep., 2008, p. I-03189.

–––––––––––––––––