Autor: Cosmin Şerbănescu, Conferenţiar univ. dr., Departamentul de Finanţe, ASE Bucureşti

Criza financiară la nivelul statelor europene şi nu numai, persistă, astfel încât economiile naţionale se confruntă cu probleme din ce în ce mai mari de realizare a unui echilibru pe termen lung. Deoarece există presiuni suplimentare din exterior, ca urmare a implicării diferitelor organisme internaţionale în soluţionarea deficitelor, statele care se confruntă cu astfel de probleme se văd puse în situaţia de a modifica anumite prevederi legislative cu impact direct asupra politicii fiscale pe ansamblu.

Fiecare stat adoptă măsurile pe care le consideră necesare, dar în acelaşi timp veghează ca să aibă în continuare un avantaj în raport cu alţi competitori pentru ceea ce înseamnă acele impozite care îi scoteau în evidenţă statutul de jurisdicţie cu fiscalitate redusă sau oferta bogată de alternative fiscale.

I. Preambul

În contextul mobilităţii tot mai mari a capitalurilor şi indivizilor, fiecare stat doreşte să se asigure de continuitatea unor afaceri care sunt în derulare la nivel naţional şi, în acelaşi timp, să păstreze un mediu propice pentru atragerea de noi investitori. Aceştia sunt interesaţi în primul rând de avantaje directe la nivelul companiilor ai căror manageri sau proprietari sunt, dar şi mediul de afaceri pe ansamblu este un indiciu suficient de bun pentru pornirea unei noi afaceri. Totuşi, ceea ce contează cel mai mult în toată această analiză este modul în care este percepută stabilitatea la nivelului unui stat.

În opinia noastră, nu este suficient să se introducă măsuri favorabile pe bandă rulantă pentru a trage investitorii, deoarece acest lucru ar putea să dea de gândit din punct de vedere al unor măsuri contrare care ar putea să fie luate cu aceeaşi rapiditate dacă decidentul public o solicită, iar astfel de cazuri nu sunt singulare.

II. Principalele evoluţii ale prevederilor referitoare la impozitul pe profit

Deoarece în cazul impozitului pe profit nu se poate discuta de o uniformizare, după cum este cazul la nivelul impozitelor indirecte, fiecare stat acţionează de maniera pe care o doreşte, chiar dacă aceasta contravine de multe ori cu planurile existente la nivel european, considerându-se că este vorba de o competiţie neloială, care dăunează major altor state.

Totuşi, analiza trebuie întreprinsă în contextul global al analizei de ansamblu a impozitelor, deoarece o cotă de impozit pe profit preferenţială sau diminuată este posibil să antreneze în planul impozitului pe venit un tratament mai dur al veniturilor dintr-o anumită sursă sau imposibilitatea reportării pierderilor dintr-o activitate independentă pentru o anumită perioadă de timp.

Un astfel de exemplu poate fi considerat Olanda. Cota de impozit pe profit este diferenţiată, dar cea mai redusă este la nivelul de 20%, cu mult superioară celor înregistrate în Irlanda (12,5%) sau Bulgaria şi Cipru (10%). În acest context s-ar putea concluziona faptul că din acest punct de vedere investitorii ar trebui să se orienteze spre alte state.

Doar că există alte elemente care îngreunează o astfel de decizie, dacă nu chiar o consideră superficială şi printre acestea sunt:

1. Reportarea pierderilor. Foarte multe state mizează doar pe reportarea pierderilor (cunoscută în literatura de specialitate drept „Carry forward”), iar perioada este de regulă de 5-7 ani. Olanda a aplicat într-o primă fază un sistem de 9 ani de reportare a pierderilor, coroborat cu un an de translatare a pierderilor asupra profiturilor anterioare. Suplimentar, pentru a oferi o şi mai mare putere financiară agenţilor economici afectaţi de pierderile din anii curenţi, perioada de acoperire a acestora pe baza profiturilor înregistrate anterior s-a extins la 3 ani (doar pentru intervalul de timp 2009-2011), fapt care face ca entitatea economică să aibă dreptul la o rambursare de impozit pe profit, care vine de minune în condiţiile actualei crize financiare. Desigur că prevederile referitoare la reportarea pierderilor nu puteau să rămână în acelaşi stadiu, drept pentru care au fost restrânse la şase ani, iar pentru primele s-a permis o sumă maximă de 10 milioane de euro, posibilă a fi adusă în trecut pentru diminuarea impozitului pe profit de plată;

2. Facilităţi fiscale. Acestea iau forma cu precădere a creditelor fiscale pentru acoperirea unor cheltuieli cu cercetarea-dezvoltarea. Avantajele sunt majore dacă ţinem cont că se oferă un avantaj fiscal care poate ajunge la 60% din costurile (doar pentru primii 110.000 euro) cu impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, sub rezerva că discutăm de o companie nou creată, care îndeplineşte cumulativ şi următoarele condiţii:

a) activităţile de cercetare-dezvoltare se desfăşoară în respectiva companie. Această reglementare este gândită pentru a nu beneficia de aceste facilităţi fiscale companii din acelaşi grup, care şi-au creat firma pentru a atrage avantajul fiscal de partea lor;

b) respectivul proces tehnologic este nou la nivelul companiei. Fiind vorba de o firmă nouă, este evident că nu se poate discuta de un proces reiterativ, dar în cazul unor firme care au mai beneficiat de acest aspect se doreşte să nu se refinanţeze anumite proiecte care s-au aflat în derulare şi astfel să se ajungă la un dezechilibru la nivelul pieţei de profil;

c) există o problematică tehnică care trebuie rezolvată;

d) s-a solicitat în avans aprobarea necesară pentru încadrarea pe astfel de proiecte.

3. Adoptarea unor reglementări favorabile în privinţa drepturilor de autor, care se impozitează la momentul actual cu o cotă efectivă de 5%. Ca urmare a celor menţionate mai sus, este evident că este insuficient de evaluat un sistem fiscal, din punct de vedere al impozitului pe profit, strict prin prisma cotei de impunere. Totuşi, chiar dacă la nivelul acestui impozit există diferenţe semnificative între sistemele fiscale aparţinând fiecărui stat membru, prima diferenţă vizibilă care apare este la nivelul cotelor de impozitare, drept pentru care investitorii investighează cu predilecţie aceste jurisdicţii.

Faptul că în unele state cotele sunt mai mici faţă de altele determină companiile multinaţionale să apeleze la tot felul de tranzacţii în cadrul firmei şi să transfere profiturile dintr-o filială în alta, dintr-o ţară cu fiscalitate mai redusă, dar în acelaşi timp trebuie urmărite o serie de alte aspecte adiţionale. Anumite state, printre care şi Olanda, care a fost menţionată anterior, au pregătit pachete legislative pentru anul 2012 care îngrădesc posibilitatea de reportarea pierderilor unui sediu permanent din Olanda la nivelul companiei-mamă străine. În definitiv, una este să se beneficieze de un regim fiscal mai blând, de pe urma căruia să aibă de câştigat atât agentul economic, cât şi bugetul statului unde funcţionează subsidiara şi cu totul altceva este să se înregistreze pierderi an de an, inclusiv statul companiei-mamă ridicând întrebări legate de cauzele pentru care la consolidare se diminuează drastic profiturile. Pot apărea chiar bănuieli legate de anumite înţelegeri tacite, prin care compania în cauză are în vedere crearea de locuri de muncă într-o anumită zonă defavorizată sau unde şomajul este foarte ridicat, în schimbul acceptării acestei situaţii (pierdere fiscală la nivelul subsidiarei).

Pe fondul acestor reglementări menite să stopeze posibilităţile de eludare fiscală cu accente de competiţie neloială, calea cea mai simplă de atragere a unor investiţii străine a fost, este şi va rămâne reducerea cotele de impozitare, acest lucru fiind foarte vizibil la nivelul Ciprului, Bulgariei, Irlandei. Desigur că se ajunge la un moment dat când această cotă nu mai poate fi redusă şi pentru atragerea de noi investitori trebuie ajustată baza de impozitare sau oferite facilităţi de plată a unor impozite care şi aşa sunt reduse. Toate acestea au însă şi un revers al medaliei, dacă luăm în considerare că nu pot fi omise necesităţile statului legate de finanţarea unor proiecte de anvergură sau acoperirea unor cheltuieli sociale, cu sănătate etc. care cad în sarcina bugetului public.

Cipru, care a fost catalogat pentru o lungă perioadă de timp drept paradis fiscal, a trebuit să adapteze din mers anumite prevederi legislative care se considera că impietează asupra unui mediu financiar loial la nivelul Uniunii Europene, dar în acelaşi timp a trecut la o diminuare majoră a cotei de impozit pe profit, care a fost redusă în decurs de 8 ani de la 25% la 10%, cu specificaţia că ultimii doi ani anteriori aderării cuprindeau o suprataxare a profiturilor companiilor ale căror venituri depăşeau pragul de 1,7 milioane euro, astfel că respectiva cotă generală era tot de 10%.

Irlanda, un alt stat care tocmai a accesat anumite scheme de acordare a unor împrumuturi pentru sprijinirea sectorului financiar, de asemenea şi-a menţinut şi chiar întărit poziţia în ceea ce priveşte acordarea aceluiaşi sprijin susţinut investitorilor, aceasta fiind în opinia propriilor guvernanţi soluţia pentru redresarea economică a statului. În definitiv, fiecare stat trebuie lăsat să-şi dicteze propria politică fiscală. De exemplu, nimeni nu pomeneşte despre faptul că în Irlanda nu există posibilitatea reportării pierderilor, ci doar se oferă alternative compensării pe baza profiturilor înregistrate cu un an în urmă.

Se poate pune întrebarea cât de îndreptăţite sunt aceste state, printre care şi Cipru, să practice astfel de cote? Întrebarea poate părea deplasată dacă ţinem cont de libertatea fiecărui stat în a-şi trasa cadrul fiscal pe care îl consideră oportun şi optim, dar ce se întâmplă dacă se solicită suplimentar sprijin financiar din parte organismelor internaţionale şi nu apar modificări de comportament din punct de vedere fiscal?

Această problemă este una de actualitate, prin prisma faptului că, deşi cele două state au solicitat şi le-a fost acceptat ajutor din partea Mecanismului European de Stabilitate şi a EFSF (European Financial Stability Facility), nu s-au angajat să crească aceste cote în vederea cumulării sumelor necesare pentru plata împrumuturilor obţinute, iar valorile sunt foarte mici (după cum am subliniat mai devreme). Oricum un factor de încredere este legat de faptul că aceste cote se aplică de câţiva ani buni şi şi-au dovedit eficienţa în raport de aşteptările investitorilor.

Poate părea o măsură salvatoare să majorezi cota de impunere peste noapte, deoarece investitorii nu-şi pot reloca afacerile în timp record şi tot ai de câştigat suplimentar din impozitul pe profit, dar este clar că, odată plecaţi, nu se vor mai întoarce în veci şi cu siguranţă vor apela la tot felul de inginerii de moment pentru a diminua masa impozabilă sau a accesa tot felul de deduceri fiscale mascate. În plus, nu este eficient din punct de vedere economic, cel puţin la nivelul Ciprului, să se modifice în sens crescător atâta timp cât investitorii străini, care deţin majoritatea afacerilor din statul insular, sunt atraşi exact de acest lucru. Altfel spus, dacă se măreşte cota de impozit pe profit există riscul să nu se mai încaseze la buget nici măcar sumele actuale, care garantează într-o oarecare măsură îndeplinirea unor criterii impuse de creditori. În acest context chiar apare întrebarea dacă se doreşte „falimentarea” unui sistem fiscal care incomodează alte state, deoarece interesul este să se ramburseze respectivele împrumuturi şi să scadă rata şomajului, care a atins niveluri critice în anumite state, nu să se echilibreze cota de impozit pe profit.

Dacă ar fi să judecăm după această măsură, ar însemna că în acelaşi timp ar trebui ca toate statele europene să aplice o cotă de cel puţin 35%, cât este la nivelul Statelor Unite ale Americii, deoarece nu este corect nici faţă de aceştia să avem cote mai reduse cu aproximativ 10 puncte procentuale.

După cum se poate observa, nu este vorba strict de încercarea de a obliga anumite state să aplice cote pe profit mai ridicate, pentru a preîntâmpina plecarea propriilor investitori, ci trebuie acţionat pe linia acordării de facilităţi fiscale pentru păstrarea lor, acesta fiind şi ţelul pe care ar trebui să şi-l propună. Punctul forte este ca aceste avantaje să-i determine pe investitori să îşi prelungească perioada de şedere în respectivul stat şi să întrezărească evoluţii favorabile pe un orizont cât mai lung de timp, nu să încerce doar operaţiuni speculative, chiar dacă de pe urma acestora ar avea de câştigat inclusive statul gazdă al subsidiarei.

III. Concluzii

Orice s-ar spune, impozitul pe profit continuă să rămână un element de referinţă în discuţiile purtate de factorii de decizie ai diferitelor state. Faptul că unele state acordă un tratament preferenţial pentru ceea ce însemnă determinarea impozitului pe profit prin practicarea unor cote reduse de impunere suscită analize din partea competitorilor, pentru a se decide dacă se încalcă anumite norme în domeniu sau este libertatea fiecăruia să decidă asupra bunului mers al mediului de afaceri naţional.

Totuşi, în momentul în care astfel de state solicită sprijin financiar, există mulţi oponenţi care consideră lipsit de temei să nu acţionezi şi din interior pentru reglarea mecanismelor fiscale, cu atât mai mult cu cât împrumuturile provin din banii tuturor.

Cota de impunere a profiturilor nu trebuie să rămână un criteriu unic de evaluare a corectitudinii aplicării unor prevederi care să nu aducă atingere mediului de afaceri din alte state, deoarece este obligatoriu ca să fie coroborată această acţiune cu cele legate de evaluarea (factori atât fiscali, cât şi cu alt aport):

a) facilităţilor fiscale pentru pornirea unei afaceri, atât sub formă de companie, cât şi de sine stătător;

b) facilităţilor fiscale pentru cheltuielile cu cercetarea-dezvoltarea, mai ales în situaţia în care acestea au o componentă salarială majoră, care suplimentar provine şi din ceea ce însemna, până  nu de mult, o masă a şomerilor;

c) modului în care sunt implicaţi tinerii în diferite proiecte. Este vorba de trecerea de la etapa de formare (şcoală), la cea de integrare într-o companie, deoarece nu trebuie uitat că acest şomaj persistă la nivelul Europei;

d) investiţiei care rămâne la dispoziţia statului în eventualitatea unei relocări a firmei peste un anumit număr de ani, deoarece este posibil ca pentru stat să apară alte oportunităţi legate de aceste spaţii care pot fi reutilizate (deşi agentul economic, în calitate de proprietar, poate să decidă după bunul plac înstrăinarea acestora), dar în acelaşi timp este posibil să apară şi cheltuieli pentru întreţinerea incintelor, ecologizarea zonei etc.;

e) infrastructurii puse la dispoziţia respectivei municipalităţi. Este evident că derularea unor proiecte de anvergură necesită şi implicarea decidenţilor locali. Dacă nu există fonduri pentru aşa ceva şi investitorul consideră că poate acoperi fără probleme aceste cheltuieli, este evident că nu va putea să vândă şi această parte a investiţiei, dar ceea ce este sigur este faptul că va primi avantaje suplimentare pe linie fiscală.

 

Articol publicat in revista Curierul fiscal nr. 7/2012, preluat cu acordul editurii C.H. Beck.

 

Autor: Cosmin Şerbănescu, Conferenţiar univ. dr., Departamentul de Finanţe, ASE Bucureşti Articole de specialitate